sâmbătă, 31 octombrie 2015

Prinsă în "Lecturi paralele"

"După ani de zile în care am citit necontenit, carte după carte, alegând instinctiv următoarea lectură, iată-mă în fața unui blocaj. Citesc și acum, zilnic, poate ceva mai puțin decât în vremurile în care timpul era mai îngăduitor cu mine, însă nu mă pot lipi de o carte anume. Așa se face că lângă patul meu se odihnesc trei cărți începute, pe alte două le port în geantă, iar o alta stă deschisă în Kindle. Am citit câte puțin din fiecare, nu simt nevoia de a le abandona şi pur și simplu mă plimb între ele, nehotărâtă să merg cu vreuna până la capăt fără a trage cu ochiul la celelalte. "

Continuarea acestei confesiuni, pe Bookhub .


vineri, 30 octombrie 2015

Gabriel Garcia Marquez - Douăsprezece povestiri călătoare

Unii oameni au puterea de a deveni nemuritori, îndeosebi artiștii. Literatura este una din forțele capabile de a conferi nemurirea. Prin scris, vocile mari continuă să se facă auzite, după ani și ani. Prologul acestor povestiri călătoare mi l-a adus în fața ochilor pe același Marquez care își povestea viața în minunatul său volum de memorii, care m-a încântat cu a sa „Vijelie” sau cu „Cronica unei morți anunțate”, la fel de viu, de savuros, înșirându-şi frazele cu bagheta magică. Douăsprezece povestiri au căpătat consistență într-un amplu si elaborat proces de creație, la sfârșitul căruia a luat naștere acest volum. 

Puteți citi cronica în întregime pe Bookhub


În altă ordine de idei, despre Marquez aș putea scrie mereu, pagini nesfârșite. Îmi explic acum volumul impresionant ca mărime pe care Gerald Martin l-a scris, dedicat vieții marelui scriitor columbian. Încă mai am destule cărți necitite, pe unele cu siguranță le voi reciti, căci Marquez îmi dă senzații speciale cu scriitura sa, cu atmosfera pe care o creează și,  cel mai important, îl percep sub forma unei voci care povestește și o face răspândind cuvinte vrăjite.  

marți, 27 octombrie 2015

După 50 de ani

După 50 de ani... O jumătate de veac s-a scurs de când tatăl meu, un băiețandru ceva mai mare decât e fii-mea acum, pășea prima oară în curtea școlii, acolo unde aveau să se nască prietenii pe viață și amintiri ce nu au moarte.  Și iată că acum, după atâta amar de vreme ce s-a scurs ca un vis printre degetele copiilor de atunci, foștii bobocei s-au reîntâlnit,  într-o zi de toamnă,  pentru a învia prima lor zi de școală.  Mai bogați în ani, sau chiar în plete cernite, mai săraci după pierderile pe care timpul le-a adus în viețile lor, copiii de atunci s-au așezat din nou în bănci,  poate mai emoționați ca prima dată și preț de câteva clipe au simțit că timpul nu e o axă,  ci un singur moment, în care stă în puterea fiecăruia să se oprească. 
M-a impresionat ideea unei astfel de întâlniri. Se organizează de obicei întâlniri ce marchează 10, 20, 30 de ani de la terminarea liceului, a facultății,  dar a celebra trecerea unui număr impresionant de ani de la prima zi de școală e ceva inedit și admirabil. Și, nu în ultimul rând,  emoționant. Privind în oglindă fotografii de atunci și de acum, pare că vălul timpului s-a așezat peste copiii plini de visuri, transformandu-i în adulții împliniți,  în a căror ochi se pot vedea sclipiri din elevii de odinioară.  






luni, 26 octombrie 2015

Despre poezie

Octombrie auriu, spălat de ploile trecute, așteptând pe cele ce vor veni. Răcoarea ține razele soarelui în spatele unui strat gros de sticlă prăfuită,  prin care privesc umbrele ce se conturează pe asfalt, tot mai neclare. Poezia e pretutindeni,  doar sufletele sunt uneori închise în fața ei. Cândva,  poezia însemna pentru mine rimă și patos, amestec de sentimente vulcanice și tristeți intense. Umpleam coli de hârtie,  formând teancuri întregi,  teancuri pierdute sau azvârlite la gunoi. Azi, poezia înseamnă pentru mine tăcerea care vorbește pentru cei ce pot să o audă. Nu mai cântă iubirea, ci clipa și toată zădărnicia frământărilor omenești.  Îmi umplu sufletul cu vidul ei și pășesc pe cărarea fără întoarcere spre țărmul cald al unei mări necunoscute.

duminică, 25 octombrie 2015

Maestrul din Petersburg, de J.M Coetzee

„Îmbătrânește, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârșit: un bătrân într-un colț, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite.” (pag. 111)

S-a scurs o săptămână de când am scris despre carte pe Bookhub, dar dacă nu ați observat textul până acum, nu-i târziu să îl citiți acum, pentru că romanul lui J.M. Coetzee merită descoperit și citit.

Nu mi-am închipuit că aș putea descoperi atmosfera dostoievskiană într-un roman destul de recent, al unui scriitor ce nu se trage din Rusia, laureatul Nobel pentru literatură al anului 2003 – John Maxwell Coetzee. Mai mult, eroul principal este însuși Dostoievski, ceea ce face demersul literar și mai îndrăzneț. Plasată în Petersburgul anului 1869, acțiunea recurge la amănunte mai mult sau mai puțin veridice din biografia marelui scriitor rus și ni-l înfățișează pe acesta întors de la Dresda pentru a lupta cu durerea provocată de moartea fiului său vitreg, în zorii tinereții. Dostoievski apare măcinat de remușcări și de demonii care nu-i slăbesc mintea, puterile îl lasă, sărăcia îl amenință, spiritul Rusiei îl învăluie în pânza sa tenebroasă. Nu e greu să uiți că te afli în romanul altui scriitor pentru că atmosfera din „Demonii” lui Dostoievski se resimte aici cu accente familiare celor ce au citit romanul respectiv, ba chiar există numeroase amănunte ce sugerează surse de inspirație. " 
Continuarea cronicii, aici

luni, 19 octombrie 2015

Carpe diem

Sunt o ființă care se îneacă ușor în valurile emoțiilor. Într-o străfulgerare, am o vagă senzație că am surprins esența vieții,  apoi o pierd printre degete, dar o știu că e acolo, în acel tumult al emoțiilor. Prea mult pragmatism ne face să pierdem ceea ce ne face să fim oameni, ne transformă în sclavi ai nevoilor materiale și eu știu că fericirea stă în lucruri ce nu pot fi cuantificate. Amănunte fără importanță epuizează resurse interioare greu de refăcut.  Eu nu-mi pot irosi spiritul în ele. Sunt altfel și poate mai greu de înțeles,  dar mai ușor de etichetat greșit.

Am înțeles că puținul timp pe care îl avem la dispoziție trebuie să îl dedicăm sufletului, altfel nu vom simți niciodată mulțumire.  Mulți uită sau nu își dau seama. Adeseori îmi vine în minte titlul romanului lui Jane Austen - "Sense and sensibility". Între acestea două,  știu de ce parte mă aflu. Voi reciti "Adam și Eva ", o carte specială pentru mine, cu  certitudinea că voi descoperi noi valențe și voi regăsi ceea ce n-avea cum să se spulbere. Poți vedea doar una din fețele realității.  Sau poți alege să vezi multiplele sale orizonturi.

Mâine nu există,  totul e contopit într-o clipă,  una singură,  care dispare atunci când îți dai seama de prezența ei.

luni, 12 octombrie 2015

Devino ceea ce ești! , de Alan Watts

„Există mii și mii de oameni care scormonesc prin cărți, participă la prelegeri ale unor învățători faimoși sau vizitează diferite grupuri religioase cu speranța zadarnică că într-o zi vor da peste explicarea misterelor vieții: o spusă, o idee, ceva care să conțină răspunsul la misterul infinit. Unii continuă această căutare până mor, alții își imaginează că au găsit ceea ce își doresc într-una sau alta dintre ideologii, în timp ce doar puțini reușesc să treacă dincolo de ideile despre Adevăr și să ajungă la Adevărul însuși.” (pag. 75-76)

Sub acest titlu nu se ascund articole de dezvoltare personală și nici vreo rețetă miraculoasă a fericirii sau a armoniei. Viziunea lui Alan Watts despre lume și viață pare mai amplă decât cea oferită de o religie anume, căci analizează lucrurile comparativ. Nu oferă o soluție, nici răspunsuri concise la întrebări existențiale, ci mai degrabă te provoacă să îți pui întrebări în vreme ce sugerează că nu există răspunsuri. 

Puteți citi cronica în întregime pe Bookhub

duminică, 11 octombrie 2015

Dacă nici Marquez ...

Două săptămâni s-au scurs fără să scriu pe blog. Nu mi-am dat seama când au trecut,  unde s-au prelins, către zări de neatins cu privirea. Amestec fericirea și tristețea după o rețetă veche. Ploaia spală caldarâmul, frigul pătrunde în încăpere prin fereastra deschisă. Am început mai multe cărți în ultima vreme.  Niciuna nu a reușit să mă țină între paginile sale. Poate e ceva firesc, or mai fi și astfel de momente.  Stăteam aseară în fața rafturilor,  scrutând titlurile pe care le știu deja, deși adesea am senzația că mă aflu într-o librărie. A trebuit să merg să mă ocup de altceva, fără să fi ales vreo carte. Mai târziu,  privirea mi-a ajuns la un alt corp al bibliotecii,  acolo unde, pe un raft, pe primul rând, tronează toate cărțile lui Marquez. Unele voluminoase, altele subțirele. Și,  deodată,  mi-am spus - "Dacă nici Marquez nu mă scoate din blocajul ăsta..."

"Douăsprezece povestiri călătoare" - am reușit să citesc prologul, în care am regăsit vocea unui vechi prieten. Poate că voi reuși să parcurg volumul, alungând norii cenușii din preajma mea. Deja simt atmosfera familiară și plăcută a scrierilor sale. Cine știe? Sau, dacă vreau să fiu în ton cu vremea,  poate ar trebui să-l caut pe Bacovia.

ATELIER SMARTKID GRATUIT PENTRU PĂRINȚI ȘI COPII

Adu-ți copilul la atelierul de lectură pentru copiii smARTkid, cu tema prietenia, iar noi, părinții, vom discuta despre relațiile de am...