luni, 20 august 2018

Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo unde aveau mai multe șanse să supraviețuiască, fiind luați de familii în care grija zilei de mâine nu era o corvoadă, la mesele cărora mai era loc de o farfurie în plus. Din părțile Vasluiului poposise un astfel de transport în gara din Reghin. Oameni cu inimă mare veniseră în gară și aleseseră câte un copil sau doi cărora să le poarte de grijă până ce pe meleagurile lor natale avea să fie mai ușor de supraviețuit. Mă gândesc că vestea despre năpasta ce se abătuse atunci peste întinderile și așa sărace din Moldova scormonise în sufletele celor din alte părți ale țării, iar oamenii se arătaseră solidari, miloși, dornici să ajute niște copii nevinovați cărora părinții nu aveau ce le mai pune pe masă, după ce epuizaseră tot ce creștea din pământ și putea fi mâncat.

Așadar, copiii sosiți atunci la Reghin au fost luați rând pe rând de familiile care doriseră să ajute. Un singur băiat de vreo 11-12 ani rămăsese pe peron, după ce toți ceilalți plecaseră. Era slăbuț, mărunțel și brunet. Nu-l vrusese nimeni. Cine știe ce o fi fost atunci în sufletul lui, văzând că nu-l vrea nimeni, rămas singur pe peronul unei gări dintr-un loc necunoscut, departe de satul în care se născuse, de casă, de părinți și de frații săi. A avut însă norocul să dea peste un profesor dintr-un sat aflat la câțiva kilometri de oraș, care l-a luat la el. Nu avea copii, și timp de câțiva ani, el și soția lui l-au crescut pe băiat ca și cum ar fi fost al lor. L-au ținut la școală, apoi la liceu, și între ei s-a clădit o legătură la fel de zdravănă precum aceea de sânge.

Au trecut anii, băiatul s-a întors în Moldova, s-a căsătorit, dar pe părinții adoptivi nu i-a uitat. Se întorcea la ei cât de des putea, își ducea acolo copilul în vacanțe, până ce și acesta, la rândul lui, s-a făcut mare. Era un fel de nepot de suflet, care a găsit de cuviință să meargă la ei și cu viitoarea sa mireasă. O legătură puternică întreținută prin vizite și prin scrisori, vreme de aproape 40 de ani. Căci băiatul de altădată nu-și putuse uita binefăcătorii și îi considera și pe ei părinții săi, asemeni celor care îi dăduseră viață. Pe de altă parte, la 50 de ani, băiatul de altădată se putea considera împlinit, își însurase băiatul și aștepta să i se nască primul nepot sau prima nepoată. Dar soarta n-a vrut să-l lase să se bucure prea mult de aceste vremuri fericite. În vreme ce burta nurorii creștea și se rotunjea, băiatul de altădată era măcinat de o boală perfidă, care l-a răpus cu două săptămâni înainte de nașterea nepoatei.

Familia sa era doborâtă de durere și nu au putut să le comunice părinților adoptivi vestea îngrozitoare, îi știau bătrâni și au vrut să îi ferească de asemenea durere. Timpul trecea și bătrânii trimiteau scrisori cărora soția nu știa ce răspuns să le dea. Cu lacrimi în ochi citea neliniștile bătrânului profesor și ale soției lui, care își închipuiau că băiatul o fi fost arestat, nicidecum nu se gândeau că el a plecat înaintea lor spre zări necunoscute. Erau anii în care un zvon sau o vorbă oarecare te puteau arunca în temniță. Tăcerea băiatului îi îngrijora și îi îndurera pe părinții adoptivi, fel și fel de scenarii li se perindau prin minte, dar niciunul dintre ele nu ducea către acel deznodământ care, pe o piatră de mormânt, spunea că "Eu am fost ca voi, și voi veți fi ca mine...".

S-au scurs niște ani, copilul băiatului de altădată și a luat mama, soția și cei trei copii și a pornit la drum către satul din Ardeal unde își petrecuse adesea vacanțele în copilărie, la bunicii de suflet. Doar că a găsit casă pustie. În locul bibliotecii pline de cărți, o movilă de grâu umplea spațiul în care fusese biroul profesorului. Se stinsese cu câteva luni în urmă, la doi ani după soția lui. Plecaseră amândoi fără să știe că băiatul pe care îl crescuseră cu drag murise atât de tânăr. Poate că se simțiseră uitați, părăsiți, dezamăgiți. Dar dacă există un loc în care cei care pleacă de aici se întâlnesc, cu siguranță au găsit acolo răspunsuri la toate scrisorile trimise în ultimii lor ani.

Și au mai trecut 27 de ani. În drumul nostru prin Ardeal, am renunțat la atracții turistice pentru a merge în satul în care speram să ne întâlnim amintirile. Flash-back-uri am purtat cu mine în toți acești ani și, deși multe se schimbaseră, am reușit să identific locul în care fusese casa profesorului, folosind alte amănunte care mi se întipăriseră în minte de când aveam 7 ani. Doar că ceea ce am găsit acolo a fost mai dezamăgitor decât ar fi fost o casă dărăpănată. Cum nu aveau copii, rudele mai îndepărtate au vândut proprietatea, iar cel care stăpânea acum locul trântise peste vechea casă un veritabil kitsch vopsit în portocaliu. În curte mirosea a mizerie, iar înăuntru, atât cât am putut vedea, m-a izbit cocalarismul amenajărilor, întărit de BMW-ul de sub șopron și de figurile proprietarului care ne-a repetat, printre aburii alcoolului consumat cu tovarășii de spart lemne, că el a făcut 5 ani în legiunea străină și nu-l duce nimeni pe el. Îmi închipui că pentru oameni de teapa lui, de la care mă așteptam să fim fugăriți cu toporul, o fi fost al naibii de suspectă această incursiune a noastră printre amintiri. Ce om normal caută potcoave de cai morți așa, fără niciun interes?

Ei bine, noi le-am căutat, deși știam că nu vom regăsi mai nimic din ce ne aminteam. Totuși casele neamurilor la care am poposit atunci, demult, erau încă în picioare,  deși vândute și ele. Astfel am și recunoscut, eu, cel puțin, casa căutată. Am suprapus cât am putut imaginile din minte peste cele de azi și m-am gândit că nu întâmplător am păstrat atât de vii acele amintiri din copilărie. Și că din toate astea am învățat o altă lecție a timpului, despre ceea ce face el din oameni și din ceea ce rămâne din ei. Realizările materiale se năruie, într-un fel sau altul. Rămâne amintirea, atât timp cât mai există cineva care ne-o poartă.

3 comentarii:

  1. Nimic nu mai seamănă cu casele pe care ni le amintim din copilărie, cele ale rudelor care nu mai sunt. Unele au fost moștenite și... recondiționate (nu spun cum, de aceea au fost puncte, puncte). Altele, demolate cu totul, de numai fantomele pot ști cum a fost înainte. Toată România este la fel, sate și orașe. România amintirilor vs. România prezentului. Trist!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred ca ai putea scoate un roman din tot ce ai scris aici. Frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Zi bună, eu sunt Josef Lewis. Un creditor reputabil, legitim și acreditat. Oferim împrumuturi de orice fel într-un mod foarte rapid și ușor, împrumut personal, împrumut auto, împrumut de acasă, împrumut student, împrumut de afaceri, împrumut Inventor, consolidarea datoriilor. etc

    Obțineți aprobarea pentru un împrumut de afaceri sau personal astăzi și obțineți fonduri în aceeași săptămână de aplicare. Aceste împrumuturi personale pot fi aprobate indiferent de creditul dvs. și există o mulțime de clienți fericiți pentru a susține această afirmație. Dar nu veți obține doar împrumutul personal de care aveți nevoie; veți obține cea mai ieftină. Aceasta este promisiunea noastră: garantăm cea mai mică rată pentru toate împrumuturile cu beneficii colaterale gratuite.

    Ne străduim să lăsăm o impresie de durată pozitivă depășind așteptările clienților noștri în tot ceea ce fac. Scopul nostru este să vă tratăm cu demnitate și respect, oferind în același timp servicii de cea mai bună calitate în timp util. Nu este necesar un număr de asigurări sociale și nu este necesară verificarea creditului, 100% garantată. Răspundeți imediat folosind detaliile de mai jos dacă sunteți interesat de un împrumut și nu aveți niciun fel de înșelătorie.

    Email: progresiveloan@yahoo.com
    Apel / WhatsApp: +16626183756
    Site web: https://progresivefunding.wordpress.com



    RăspundețiȘtergere

Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...