Editura pentru Literatură Universală,1967
Traducere- Domnița Gherghinescu-Vania
Le Grand Meaulnes- Marele Meaulnes- astfel era amintit titlul acestei cărți în volumul de memorii al marelui Gabo. Pornind cu această recomandare în gând, mi-am zis că este una dintre cărțile pe care trebuie să le citesc și eu. Într-un anticariat am găsit o ediție din 1967. Această traducere, comparată cu cea recentă, mi s-a părut mai potrivită cu atmosfera rustică a romanului. E drept, eu n-am citit cartea în original. Cărarea pierdută se arată a fi o carte a adolescenței, a viselor pline de entuziasm și de speranțe. Trebuie să amintesc de viața scurtă a autorului, care s-a stins la numai 28 de ani. Accentele autobiografice sunt destul de pronunțate și în primă etapă surprinde perspectiva din care începe evocarea, ca și cum ar privi departe, în negura timpului.
Admirație, nostalgie, duioșie și melancolie se împletesc în această încântătoare poveste, care nu se mărginește la idila ce o înrâurește, ci își dezvăluie pagină cu pagină complexitatea și profunzimea, răscolind sedimentele pe care visele adolescentine le lasă în urma lor în sufletele celor ce le-au nutrit. Am evitat să mă informez dinainte asupra subiectului. Nu știam, așadar, ce anume voi citi. Marele Meaulnes este cel care devine cel mai bun prieten al personajului-narator, François Seurel. În jurul lui Meaulnes se învârte întreaga istorisire, dar, aproape în aceeași măsură pătrundem și în sufletul celui ce povestește, marcat, la rândul său, de toate acele trăiri pe care adolescența le face posibile.
Imaginile vii, atmosfera palpabilă pe care autorul le pune în scenă dau autenticitate, dar și o notă de mister aventurii lui Augustin Meaulnes. Nu vreau să sau prea multe detalii referitoare la ceea ce se întâmplă efectiv, încerc să mă limitez la ceea ce mi-a transmis mie acest roman, cu lirismul său abundent, cu valurile sale ce te poartă prin cele mai diferite stări, fără a-ți permite să intuiești din vreme malul pe care te va arunca în final. Iar acel ceva de care Meaulnes își leagă visele pare să fi existat, într-o formă sau alta pentru fiecare adolescent. Enigmatic și având calități nemaivăzute, tărâmul acela pierdut pare să fi închis într-însul idealurile și speranțele pe care doar o inimă tânără le poate plăsmui.
Le Grand Meaulnes vorbește despre frumusețea efervescentă a adolescenței, despre forța sa, despre resursele sufletești de care aceasta dispune, dar și despre prietenie. Când dulce, când amar, miezul acestui fruct literar trebuie mestecat pe îndelete, pentru a-l savura pe deplin.
Eu, daca eram mic in Romania, si tu aveai o emisiune literara la TV si ziceai asa ce scrii aicea pe blog, eu precis eram ff atent la ce ziceai tu despre carti. As fi avut incredere in tine si in recomandarile tale. As fi vrut sa citesc si aceasta carte. Poate nu pe toate despre cre ziceai, ins oricum pe destul de multe.
RăspundețiȘtergereMulțumesc! Mă bucur că pot stârni astfel de impresii. Din păcate, nu cred că m-aș descurca atât de bine vorbind. Mi-e mai simplu în scris.
ȘtergereO carte care mi-a plăcut din a doua sau a treia încercare... La început, fiind un prea tânăr cititor pe atunci, am lecturat-o cu superficialitate... Abia mai târziu i-am ,,detectat” farmecul... E superbă!... Și, nu știu de ce, îmi amintește de scriitura lui Anton Holban... Și tot la fel de tânăr a murit și Anton Holban, din cauza unei banale apendicite... Dețin în biblioteca proprie chiar cartea din imaginea pe care ați postat-o... Nu mă dau în vânt, așa cum știți, după literatura actuală, cu valori ,,neașezate” încă și efemere, cu multe non-valori promovate inutil, de aceea mă bucur mult când citiți și vorbiți și de câte o carte ,,veche”, din acelea care au trecut cu succes proba timpului. Și din câte știu eu, Cărarea pierdută are vreo sută de ani de la apariție... Toate cele bune, că binele e mai bun decât răul!
RăspundețiȘtergereO duminică frumoasă, doamna Andreea!
Da, are 100 de ani. Nu mai rețin exact anul-1913 sau 1914, deci... N-aș putea spune că mă dau în vânt după noutăți. Am mult de recuperat în ceea ce privește literatura deja clasică, astfel că veți avea ocazia să regăsiți destule cărți vechi printre lecturile mele. O duminică frumoasă să aveți și dumneavoastră!
ȘtergereȘtiam că am Le Grand Meulnes în franceză (l-am citit demult, pe când eram în liceu) și am constatat acum cu surpriză că este o ediție Humanitas din 1995! :) A fost o lectură potrivită și pentru vârsta mea de atunci, și pentru exersarea limbii franceze. :) Dar cred că poate fi citită la orice vârstă...
RăspundețiȘtergereSunt asa de invidios in clipa asta pe mine insumi cand aveam timp de citit carti ! Vreau si eu sa apuc sa citesc macar 2 din teancul cel mai recent acumulat, dar prevad ca si teancul asta va ramane necitit. Am de scris nu stiu cate romane birocratice intre timp, dar nu trebuie sa ma vait, ca daca nu as fi avut oportunitatea de a citi beletristica atunci cand eram mic, nu as fi capatat probabil nici sansa nesperata de a deveni functionar birocrat, o indeletnicire pt care totusi simt ca am avut chemare, poate si din sentimentul de vinovatie ca trebuia sa fac ordine in biblioteca de beletristica dar luandu-ma cu alte treburi nu am avut timp nici macar de asa ceva ! Oare ce cariera mi-as fi ales daca faceam ordine in biblioteca atunci cand trebuia ?
RăspundețiȘtergere