Hristos a inviat!

Bine v-am regasit dupa aceasta scurta vacanta. Sper ca v-au priit aceste zile frumoase si ca v-ati bucurat de linistea pe care sarbatorile pascale ar trebui sa ne-o aduca in suflete. Am petrecut aceste zile la ai mei, la Bacau si a fost foarte bine, am mers si la Inviere, in centru, desi initial voiam la biserica de cartier. Pana la urma, chiar daca eram obisnuita sa fie altfel, m-am bucurat ca am fost acolo aproape toti din familie si ca am reusit sa duc Lumina acasa. Nu pregatisem lumanari si acolo, vazand ca acelea pe care le luase tata, cu pahare de plastic atasate, incep sa dea chix una cate una, mi-am amintit de o pilda legata de pregatirea sufleteasca. Insa acum nu mai au asa larga aplicatie aceste pilde. Chiar daca mergi cu mana goala, diverse personaje cu lumanari gasesti imediat. Asa mi-am luat o lumanare din aceea in plastic rosu cu capac de tabla si aceea a fost singura care a rezistat.

In prag de sarbatoare, cateva ganduri, cateva amintiri

Suntem in mijlocul Saptamanii patimilor, nu mai e mult pana ce vom primi Lumina. Ultimele pregatiri si cele mai importante se fac acum- cele care evidentiaza sarbatoarea ce va sa vina. Mai bogata sau mai modesta, masa de Paste va trona in mijlocul caselor. Cozonaci, oua rosii sau colorate, pasca, preparate din carne de miel. Dupa buget si dupa pofte. Eu una, nu simpatizez cu carnurile de miel, asa ca nici prepararea lor nu e ceva care sa ma pasioneze si in afara de friptura la cuptor urmand indicatii telefonice, n-am incercat altceva. De regula, la mesele pascale, evitam sa pun gura pe altfel de carne decat cea de pui, nu care cumva sa fiu pacalita.

Cu 2 treci Bac-ul

Nu am stiut pana acum pentru ca e drept, nici nu am avut de ce sa ma interesez despre asa ceva, ca exista emisiuni destinate celor ce se pregatesc sa dea Bacalaureatul. Asadar, iata ca si televizorul poate fi folosit pe post de meditator pentru cei interesati sa invete ceva. Am dat din intamplare peste aceasta emisune- Cu 2 treci Bac-ul si chiar daca am depasit de ceva ani momentul, am ramas sa privesc si sa ascult ceva vreme cu mare placere. Mi s-a parut o emisiune foarte utila elevilor de-a doispea dar si celor din anii trecuti care nu au promovat la vremea respectiva si isi incearca acum norocul iarasi.

Asa cum ii sade bine unei zile de sambata

Nu stiu cand a fost primavara, ca la noi deja e vara as putea spune. Si as sta numai pe afara, in parcuri linistite, la umbra. Imi face rau soarele care ma bate in cap. Combinat cu starea mea care nu e una de om puternic, am simtit cum ma moleseste soarele. Totusi, cand vine vorba de gimnastica, nu ma simt moale, dimpotriva, mi-e mult mai usor pe masura ce scad colaceii, am abordat miscari mai dificile. Nu pot rezista insa fara apa orice as face si sunt omul care cara doua sticle de apa in poseta-una eu, una ea. Si le terminam foarte repede, de ma bate gandul sa car sticla de doi litri.

Prin viata, cu bine, cu rau, cu speranta

Ca in multe alte ocazii, amalgamul de trairi din care isi extrage seva viata noastra mi se infatiseaza in minte, iar eu le trec in revista ca si cum as face-o pentru prima oara si-mi spun din nou ca e firesc sa fie asa- binele sa se impleteasca cu raul, bucuria cu tristetea, incordarea cu relaxarea- toate acele stari antitetice ce par sa coexiste in viata noastra, in noi. Aproape m-am resemnat cu gandul ca suntem mici pioni ce nu pot schimba lumea cu o simpla miscare si ca, in neputinta noastra, avem aspiratii inalte, formam un mic univers fragil in care viata e materia prima- la fel de fragila si ea.

Rasismul nu e intotdeauna de condamnat

Chiar daca rasismul este atat de blamat, in unele cazuri este pe deplin justificat si daca sunt etichetata ca rasista cu privire la o anumita natie, asta e, imi asum treaba asta, nu ma voi simti rusinata pentru ca sunt indreptatita.  Degeaba  organizam programe de integrare, degeaba initiem campanii pline de vorbe frumoase. In timp ce noi tinem discursuri, ei fac legea pe strada si nu vor sa fie altfel decat sunt. Poate nu toti, dar o mare parte din ei, cu siguranta.  Detin suprematia pumnului si a gurii spurcate, nu doar ca isi inchipuie ca pot, ci chiar fac ce vor, iau in stapanire teritorii publice de parca ar fi pe tarlaua lor si tu, ca roman, nu ai ce face, nu te poti pune cu ei fiindca adesea umbla in grup ori, daca nu sunt impreuna si nici nu se cunosc, se aduna oricum cand e vorba de cel mai mic conflict si orice logica sau dreptate este imediat anulata in fata lor.

Camilo Jose Cela- Familia lui Pascual Duarte

Trebuie sa recunosc ca nu-mi vine usor a vorbi despre cartea aceasta, cu toate ca, sau cu atat mai mult cu cat, lectura sa a insemnat o delectare pentru mine. Incercand sa fac abstractie de faptul ca autorul ei a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1989, pot afirma ca am simtit ca am in fata o carte mare, o carte cu greutate- desi cele mai putin de 180 de pagini n-ar fi putut sugera acest lucru. Nu am pornit la drum cu prea multe amanunte despre ea, doar ce scria pe spatele cartii si cateva scurte aprecieri ce subliniau importanta sa, astfel ca, intr-adevar, aveam ceva asteptari. Si nu au fost zadarnice, cu fiecare pagina parcursa ma convingeam tot mai mult ca nu-mi fusese in van recomandata.

Scriitura lui Cela are o amprenta distincta, un rafinament minutios construit, desi raspandeste atata naturalete. Intr-atat m-au fermecat frazele sale, incat firul epic a ramas pentru mine in subsidiar, dar nu in umbra. Cel mai bine se potriveste cartea aceasta cu o lectura in mijlocul naturii, intr-o zi insorita, calda, cu frunzisul frematand lin  deasupra. In inlantuirea lor, cuvintele te invaluie cu o atingere catifelata. Te imping catre meditatie- iubire, ura, vinovatie, resemnare, lupta. Iertarea propriei constiinte, ce este poate cel mai greu de obtinut.