Gustând trecutul meu de mâine

Foto credit

De vreo două săptămâni mă lupt cu Demonii lui Dostoievski. Mai am puțin din primul volum, merge destul de încet lectura, pentru că nu se poate citi o carte ca aceasta la fel cum se citește un roman polițist, de exemplu. Nu e nicio grabă, o voi termina eu până la urmă. Doar că de luni începem activitatea și se cam duce timpul liber. Iar serile coboară din ce în ce mai devreme peste oraș, peste parcurile în care mă pierd citind pe câte o bancă sau, în lipsă, chiar pe jos, pe tartan.


Schimbări importante avem în acest nou an școlar, mai concret, am schimbat grădinița pentru a fi la domnișoara noastră educatoare, care s-a transferat începând cu acest an. Așa că, de luni, drumul la grădi va fi ceva mai lung, incluzând și câteva stații de metrou. Cred că mai greu îmi este mie să mă adaptez la ceea ce e nou. Cea mică e încântată, nici nu vrea să mai audă de vechea grădiniță, dacă acolo nu o găsește pe domnișoara ei. Iar eu am vrut să mențin un anumit stil, o anumită linie în pregătirea ei. Efortul pe care îl facem în ceea ce privește drumul credem că va fi compensat de anumite avantaje în sens educațional. Vom vedea cum va fi.

Aceste două săptămâni în care vara a refuzat să ne părăsească de tot au fost marcate de un sentiment al sfârșitului, cel puțin în cazul meu. În sensul că am profitat să mai port anumite obiecte de îmbrăcăminte, cu gândul că cine știe când le voi mai purta, că mult mai e până la următoarea vară. Cu bucurii, cu emoții, cu griji și greutăți, viața curge, chiar mult mai repede decât aș vrea eu. Un amalgam de trăiri de intensități diferite, o permanentă neliniște dublată de o anumită apăsare a evenimentelor- cam așa se prezintă prezentul meu, trecutul meu de mâine.