Diverse reci și calde

Realizez că n-am mai scris de multă vreme despre nebunia vieții de zi cu zi. Despre toate acele neajunsuri, neplăceri, bucurii și altele asemenea. Despre talmeș-balmeșul emoțional al fiecărei zile. Abia ce am terminat cu o parte din munca și alergătura aferentă unor declarații fiscale- partea aceea plăcută din an când îți vine să emigrezi prin cine știe ce insulă pustie, în cazul în care ai avut proasta idee de a întreprinde ceva pe cont propriu în România. Da, chestia asta îmi înghite mulți neuroni și acum îmi dau seama de ce mi-a sunat respingător cuvântul contabilitate de când l-am auzit prima dată. Și când credeam că respir și eu măcar parțial, se îmbolnăvește cea mică. De fapt, toată iarna a bântuit-o o tuse urâtă care ba o lăsa, ba o lua. Așa că acum am ajuns cu ea la alergologie, că deja e prea mult timp de când se repetă aceste episoade sâcâitoare. Că pe mine mă chinuie aproape zilnic una din măsele și că nici nu m-am întremat pe deplin după ultima răceală, nici nu se mai pune. Bine că sunt întreagă și pot umbla.

Hermann Hesse- Lupul de stepă

Iată o carte consistentă, ce te absoarbe în lumea ei și care te bântuie și după ce ai terminat-o, cerând a fi așezată într-un loc din care să fie luată, peste ani, pentru a fi recitită. Nu este o carte simplă și, dacă te cufunzi în profunzimile sale, nu e nici ușor de citit. Însă, odată cucerit, nu poți să o abandonezi, simțindu-i forța și bogăția ideatică. Mă întreb dacă am reușit să-i pătrund toate sensurile, dacă am dibuit toate semnificațiile și înțelesul de ansamblu. Aș tinde să-i atribui un caracter de parabolă, încercând să vorbesc doar despre destinul artistului, al omului de geniu. Am rezonat puternic cu Harry Haller, acest lup de stepă ce mă chema necontenit să asist la zbuciumul său. Întrebări peste întrebări, cărora fiecare trebuie să încerce să le găsească răspunsuri, fragmente ce se cer interpretate- este o carte care te antrenează complet într-un proces de deslușire, de interpretare și înțelegere a ideilor sale.

Balada de la Narayama- Shichiro Fukazawa

Credeam că este un roman, dar a fost doar o nuvelă de aproape 40 de pagini. Totuși, a fost atât de densă și de cutremurătoare, încât ar fi fost greu de suportat să fie mai lungă. Balada de la Narayama vorbește despre resemnarea în fața morții, deși aceasta din urmă nu pare pe deplin conștientizată, și  mai vorbește și despre sărăcie și lupta pentru supraviețuire, despre foame și despre legile absurde pe care aceasta le poate naște. Cât de crud îmi pare acest obicei dintr-un sat risipit la poalele munților, de a-și duce bătrânii după ce împlinesc 70 de ani pe muntele considerat sacru și a-i lăsa să moară acolo. Totuși, nu se vorbește despre moarte atunci când se face referire la acest ritual, totul este privit ca și cum a fi o datorie sacră ce va fi îndeplinită cu mândrie, ba chiar cu bucurie. 

Ludmila Ulițkaia- Medeea și copiii ei

O țesătură de povești de viață, adunate laolaltă de un arbore genealogic bogat ramificat. Mi-a plăcut de la bun început stilul Ludmilei Ulițkaia și, cu fiecare pagină, am pătruns tot mai mult în substanța ușor vâscoasă, ca o miere, a acestei proze. M-a atras mai întâi originea greacă a personajului central- Medeea, care mie îmi sugera o peveste densă și savuroasă și nu m-am înșelat. Am observat că Ulițkaia nu accentuează introspecția, mizează pe povești, pe întâmplări, pe atmosferă. Interiorul personajelor rămâne un teritoriu lăsat spre explorare cititorului, dacă acesta dorește să o facă, ghidându-se după liniile subtile trasate de istorisirile pline de miez.

Pe fundalul Crimeei pitorești, unde Marea Neagră izbește țărmul stâncos și dă piept cu munții, au loc mare parte din întâmplările povestite cu atâta har. Acolo își are casa Medeea și acolo se adună numeroasa sa familie pe timpul verii. Medeei nu i-a fost dat să aibă propriii săi copii, însă a avut mulți frați și surori și, de la ei, o sumedenie de nepoți și nepoate, de strănepoți și strănepoate.