Exorcizat, de Radu Găvan


„Când aveam treizeci de ani nu îmi închipuiam că așa o să fie, acum m-am obișnuit.  Crezi că ai timp, da’ nu-i așa. Ai pe dracu’! Nici nu știi când ajungi ca moșii ăia de care râzi când ești tânăr. Te uiți într-o zi în oglindă și nu-ți vine să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi, restul s-a pierdut.” (pag. 215)


Romanul acesta a reprezentat o surpriză plăcută, de fapt, o reală provocare. L-am considerat de la bun început a nu fi genul meu și, ușor-uşor, am simțit cum mi se spulberă prejudecățile. Nu că aș fi atât de pudică încât să nu suport să văd scrise pe hârtie cuvinte de o anumită factură, doar că, de obicei, evit literatura prezentului „în carne și oase” dintr-o senzație de saturație față de ceea ce văd oricum zi de zi pe stradă, în oraș etc. „Exorcizat” are darul de a-ți servi pe tavă realitatea înconjurătoare, așa dură, vulgară și mizerabilă cum e ea. O face folosind cuvinte ce pot zgâria urechile fine, încorporând adevăruri pe care le recunoști, dar pe care n-ai îndrăznit, poate, să le formulezi, căci nu ai fi putut recurge la cuvinte cizelate, spălate de ipocrizie.

Continuarea cronicii,  pe Bookhub

Comentarii

Postări populare