Un fel de jurnal sau cum e să porți povara unui text

Am terminat în sfârșit romanul lui Sorin Titel -"Femeie, iată fiul tău" şi acum încerc să scriu un text despre el, operațiune ce mă solicită mai mult decât credeam. Nici nu pot trece mai departe la o altă carte până nu mă eliberez în scris de impresiile puternice pe care acesta mi le-a lăsat. Dar mi-e greu să-mi adun ideile, să nu las ceva neatins, nespus. Prea complex pentru o trecere în revistă superficială a temelor şi reperelor stilistice abordate. Dar totodată mult prea încântător pentru a fi lăsat deoparte. Aş vrea să îl fac cunoscut şi altora, să vă conving că merită descoperit şi citit. Dacă aveți răbdarea şi capacitatea de digerare atât de necesare. Căci nu este o lectură facilă, nu este suficient să iei în vizor multitudinea poveștilor adunate în această scriere. Este necesară o privire sau mai multe în profunzimea textului.

 Voi reuşi să îmi adun cuvintele după un răgaz în care va avea loc un proces de sedimentare. Pe parcursul zilei, când voi tăia ceapa şi restul legumelor în cadrul reprizei săptămânale de gătit,  mă voi gândi cu siguranță la tot ce am citit, la aspectele mai clare sau mai puțin clare ale acestui minunat roman şi într-un final voi reuşi să îmi scriu textul aşa cum îmi doresc, aşa cum îl simt acum pulsând în mintea mea, încă incapabil să se cristalizeze.

În alt registru, am reușit să scap de 3 kilograme din surplusul acumulat în ultimele două luni. Încă par mai plină decât de obicei, astfel că rezultatele sunt vizibile doar pentru mine sau pentru cei ce m-au putut vedea în ultimele săptămâni. Abia când voi ajunge undeva sub greutatea obișnuită va fi vizibil şi pentru alții.


Comentarii

  1. Ah, cât de cunoscut e acest sentiment! Şi câţi factori mai pot contribui la crearea acestei stări mai mult sau mai puţin angoasante... :D De obicei, nu avem timp pentru activităţile strict necesare, ce să mai vorbim de 'timp liber'! Când se nimereşte totuşi să găsim şi o fărâmă de timp liber, nu avem chef (să scriem o "brumă" de recenzie). Da' ce, suntem obligaţi?! Nu suntem. Ei, atunci de ce să scriem, că n-avem niciun şef care să urle la noi. Hmm... Dar de urlat tot urlă ceva în noi din moment ce n-avem linişte. Îmi zic mereu că dacă aş nota impresiile de lectură zilnic, n-ar mai exista problema asta, a tergiversării (ultima postare de pe blog a fost amânată vreo 2 săptămâni de la citirea cărţii şi, într-un final, m-am îndurat, dar n-am făcut decât să-mi arăt neîndemânarea). Pe scurt, e taaare dulce leneveala. :D :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare