miercuri, 4 mai 2016

Amintiri din răcelile copilăriei mele

De multe ori aștept un motiv anume pentru a scrie, dar apoi realizez că nu e neapărat necesar să pornesc de la un titlu sau de la o idee, ci pot lăsa să curgă laolaltă gânduri amestecate ivite de nicăieri, înainte ca ele să se refugieze din nou în cotloanele nevizitate ale minții.  Am pus la fiert o oală cu apă ca să o amestec în lighean cu sare și să îmi țin în ea picioarele încercând să alung puiul de răceală ce mă curtează.  Săptămâna trecută foloseam alt remediu băbesc - săculețul cu sare încălzită pus pe pieptul fie-mii, care a dat rezultate neașteptate. Așa îmi punea și mie bunica sare, avea un săculeț anume făcut pe care îl păstra pentru inevitabilele ocazii viitoare,  căci eu eram mai mereu cu gâtul praștie sau cu felurite afecțiuni respiratorii.  Vremea aceasta umedă îmi displace. Am senzația că plouă de-o săptămână. Beau cel puțin doi litri de apă, iar în zilele când merg la sală beau patru. Cred că e suficient lichid, nu-mi trebuia și ploaia rece și necontenită, să mi se înece corăbiile. Am și un presentiment (fără vreo legătură cu ploaia) venit sub forma unei idei clare, pe care nu-l voi dezvălui decât dacă va fi să se împlinească,  ceea ce nu ďoresc. Grijile și problemele curg și ele asemeni ploii.

Mi-am amintit și de inhalațiile pe care le făceam tot în caz de răceală, cu o substanță al cărei miros este viu în mintea mea și acum, după atâta vreme. Medicamentele copilăriei mele au reprezentat adevărate traume. Nu pot uita cum era când mă trezeau noaptea la 12 și dimineața la 6 și mă duceau cu Dacia cea bătrână,  cu tapițeria ei rece, la camera de gardă din policlinica de copii, pe ai cărei pereți se găseau felurite ilustrații cu Vi și Mi, ca să mi se facă injecții. Retrăiesc în minte clipele acelea ce nu au fost nici puține,  nici rare. De câte ori mă îmbolnăveam, mă rugam să îmi prescrie doctorul Polidin, căci durea mai puțin.  N-aveam baftă,  posteriorul meu avea parte în cel mai fericit caz de ampicilină, atunci când nu se impunea odioasa oxacilină, penicilina sau mai rău,  eritromicina. Pentru vârsta modestă pe care o aveam, era uimitor că rețineam toate denumirile acelea complicate. Aș fi înghițit bucuroasă siropuri cu gust dulce-amar,  cum se găsesc astăzi, în loc să suport flacoane acelea cu praf alb și dop de cauciuc, care mi-ar da și acum fiori văzându-le.

Un comentariu:

  1. Cred ca toti suntem raciti, intr-un fel sau altul, pe vremea asta cainoasa...si aducerile aminte ma tem ca sunt aceleasi. Am impuscat injectii cu penicilina cam pina pe la 17 ani si-mi amintesc faptul ca nu mai puteam dormi decat pe burta, atit de rau ma durea curul.Faceam temperatura 41' celsius si aiuram stand pe olita de noapte...culmea ca imi aduc aminte si ce vedenii aveam: se facea ca venea spre mine o multime mare de oameni care ma sufocau...nasoala senzatie. De multe ori ma depersonalizam si ma priveam din coltul de sus al camerei...pe bune ca asa a fost si fac legatura cu ce ni se povesteste azi despre trecerea in cealalta "lume"...oare eram la un pas de moarte? Oricum ai pus degetul pe rana Andreea...pup!

    RăspundețiȘtergere

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...