Am eu ceva restanțe pe aici, dar nu mă pot abține acum să nu vă semnalez ultima carte citită de mine, care s-a dovedit a fi o minunăție. Îmi vin în minte toate superlativele și nu știu pe care să le aleg.
N-am citit până acum nicio carte SF. Am ocolit voit acest gen, pe care încă îl consider potrivit unor cititori mai tineri și mai dornici de aventuri care depășesc spațiul de desfășurare palpabil. Dar cred că și unii ca mine, concentrați pe lecturi mai dificile, au câteodată nevoie de o astfel de evadare. Iar romanul acesta este foarte bine construit și m-a captivat din primele pagini. Ideea de a culege personaje din diferite momente ale istoriei și de a le pune față în față într-o situație incredibilă, dar nu neapărat imposibilă, este unul dintre punctele forte și trebuie să recunosc că a reprezentat momentul care m-a lipit efectiv de carte.Restul recenziei, pe Bookhub.Proza scurtă pare să fi cunoscut o revigorare în ultima vreme, iar volumul Felii de lămâie ține să întărească acest lucru. Senzația de prospețime este prezentă pe tot parcursul lecturii și fiecare dintre povestirile adunate sub acest titlu sugestiv își arată consistența, de fiecare dată surprinzătoare, alta. Deși eu nu prea sunt atrasă de imaginile contemporane, scriitura Ancăi Vieru m-a captivat de la prima încercare răzleață – o povestire din ultima parte a volumului. Apoi am luat volumul de la început, înaintând cu fiecare „felie de lămâie” într-un univers urban binecunoscut...
Nu cred să se fi tradus cartea aceasta în limba română, iar lectura în original ridică unele dificultăți, până te obișnuiești cu dialectul populației de culoare din Statele Unite ale Americii. Însă merită efortul, căci ai ocazia de a descoperi o poveste de viață ce freamătă la fiecare pagină. Apărut în 1937, Their Eyes Were Watching God a zăcut în uitare vreme de 40 de ani, nedreptățit de critica vremii. Apoi a reintrat în circuitul literar, dezvăluind generațiilor de cititori o lume plină de farmec, un personaj inedit, cu un destin memorabil.
În urmă cu o săptămână, scriam despre o carte pe care o recomand cu drag celor care mă cunosc sau celor care îmi citesc blogul. Este vorba despre Vâltoarea, de Jose Eustacio Rivera. Timpul nu mi-a permis să vă semnalez mai repede apariția acestui text pe Bookhub, o fac acum, cu scuzele de rigoare, pentru că este o carte impresionantă, nu îndeajuns cunoscută și comentată astăzi, deși beneficiază și de o reeditare ceva mai recentă, la Editura Corint. Ediția citită de mine are peste 40 de ani, e destul de jerpelită săraca, așa că am profitat de ocazie și, la Bookfest, mi-am luat și ediția mai nouă, la doar 3 lei.N-aș fi putut bănui în primele pagini încotro mă va purta Vâltoarea - în lumea dezolantă a sclaviei din pădurile de arbori de cauciuc, în care oameni de diverse etnii (columbieni, venezueleni, indieni etc.) amestecă în laptele de cauciuc propriul sânge, așa cum adesea menționează personajul-narator al acestei crunte istorii, pe parcursul însemnărilor sale.
