Impresii de lectură - Oameni de treabă, de Mugur Burcescu

Apărută de puțin timp la Casa de Pariuri Literare, această carte a reprezentat pentru mine un fel de pariu livresc pe care l-am pus cu mine însămi. A durat ceva mai mult timp să o citesc, însă acum, la final pot spune că a meritat efortul. Când ai în față o carte despre care care nu te poți informa prea mult, când îți lipsesc reperele de interpretare ce te-ar putea ajuta să-ți faci o idee, provocarea este mai mare ca de obicei.

Oameni de treabă este surprinzător de vast și de elaborat pentru un roman de debut. Nici vorbă de stângăcie, de superficialitate. N-ai cum să scrii o astfel de carte dintr-o aruncătură de condei. Poți intui, la final, după cele peste 300 de pagini, o muncă asiduă, îmbibată de pasiune pentru literatură. Autorul oferă personaje consistente, prinse într-un contur epic stufos, complex. Totuși, mai mult decât linia epică și întâmplările prin care trec personajele, m-au impresionat concepțiile inedite pe care acesta reușește să le dezvolte, individualizându-și nu doar personajele, ci și stilul.



Romanul are în centru un grup de prieteni dintr-un oraș de provincie-intelectuali, liniștiți, normali, deosebindu-se de ceilalți prin modul în care gândesc, prin modul în care înțeleg viața, iubirea, Binele, Răul, dar și societatea în ansamblul ei. Sub forma unei rememorări lucide și târzii a șirului de întâmplări ce au condus spre un deznodământ tragic pentru majoritatea persoanjelor, naratorul, care jonglează oarecum cu postura sa, plasându-se când în interior, când în afară ne poartă nu atât de-a lungul unei perioade de timp, cât mai degrabă în vecinătatea unor vieți, în momentele mai mult sau mai puțin cruciale ale acestora.

Cartea aceasta poate fi primită ca un duș rece, dar binefăcător. Nu este pentru cei dornici de lecturi facile, nici pentru cei pudici, ci pentru cei răbdători și dornici a pătrunde în profunzimea lucrurilor. Ar trebui să nu mai fiu surprinsă de prezența anumitor cuvinte în textele literare și, de data aceasta, nu ele în sine mă surprind, ci faptul că textul din care fac parte este unul înțesat de idei, idei ce sugerează un spirit superior, capabil să disece mai mult decât noi ceilalți.

Preocuparea față de Rău, scris cu majusculă, pentru că el concentrează o forță aproape amaterială, palpabilă, personificându-se, reprezintă, cred eu, direcția principală sau, mai corect spus, tema acestei cărți- una dintre teme. Într-o societate proaspăt ieșită de sub dictatură, Răul pare a-și fi găsit cel mai prielnic loc pentru a crește, pentru a se manifesta, iar diversitatea formelor sale de exprimare amenință să cuprindă fiecare particulă a acestui spațiu, fără a putea fi oprit. Astfel, apar dileme fundamentale vizând conceptul de crimă, dar și pe cel de pedeapsă, moralitatea și imoralitatea, precum și obârșia suferinței. Când o crimă încetează a mai fi astfel și devine act justițiar? Chiar dacă societatea, cu ansamblul său de reguli și cu a sa mentalitate, nu acceptă o atare soluție, pot exista cazuri în care a ucide devine un act pe deplin justificat, de înlăturare a Răului. Moartea unui criminal poate fi privită ca o înfăptuire a dreptății și nu ca o altă crimă, din moment ce, prin ea, societatea este curățată de unul dintre elementele sale nocive, distrugătoare. Aceasta ar fi, așadar, ideea de la care se pornește și care susține cea mai mare parte a pledoariei. Situațiile în care se găsesc personajele se încadrează perfect acestei idei, chiar dacă doar două sunt cele care ucid în spiritul unei reparații morale, dintr-un impuls interior ce nu cunoaște remușcare pentru că victimele lor nu sunt victime, ci au fost, cândva, călăi. Evident, apar și victime colaterale, nedorite, a căror moarte nu mai înseamnă înfăptuirea dreptății.

Perspective interesante găsim și în privința iubirii. Profesorul și ziaristul Rafael Ionescu, pe care l-am putea considera cel mai important dintre personaje, dacă avem în vedere faptul că el este cel care are cele mai multe de spus, ideatic vorbind, consideră că iubirea nu poate fi niciodată un lucru rău, aducător de vinovăție. Căsnicia și problemele aferente îi încătușează spiritul și, fără a admite că sentimentele față de soția sa s-au estompat, se deschide către o nouă iubire, în care pare că a găsit adevărata împlinire. Această nouă iubire nu implică, în viziunea sa, culpabilitate. Episoadele cu încărcătură erotică, rupte din trupul cărții, ar putea crea o impresie oarecum eronată asupra acesteia. Încadrate în ansamblu, pot fi, totuși, scuzate de cei mai pudici, dacă le privesc ca pe o ilustrare a laturii carnale a iubirii în mrejele căreia alunecă Rafael.

Pentru Claudio, și el deținător al unui destin frapant, iubirea apare ca o responsabilitate față de fericirea celui care te iubește sau a celui pe care îl iubești. Fuge de acest sentiment, nu din egoism, ci din dorința de a nu purta o povară ce depășește limitele umane. Doar un puternic cutremur interior i-ar putea dărâma barierele pe care și le-a construit împotriva iubirii, transformându-l, transfigurându-l până aproape de neverosimil.

Absolutul, sublimul în iubire sunt cunoscute, însă, de cel mai tânăr din grup, Cristian Neagu. Pentru el, iubirea este miracol, este unică și capabilă să străbată granița dintre viață și moarte, înglobând o imensă fericire și o imensă suferință.

Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult în acest roman are legătură cu moartea, cu acest mod ingrat în care oamenii mor, lăsând în urmă trupurile golite de viață, rigide, care pecetluiesc definitiv sufletele celor dragi care rămân. Dar dacă acest ritual al morții ar avea o cu totul altă desfășurare? Atunci poate că însăși viața ar fi trăită cu o altă intensitate. Astfel gândește Elena, soția lui Rafael, iar vorbele acesteia îi rămân întipărite în minte și îi revin în conștiință în cel mai dureros moment al vieții. Această viziune idealistă asupra morții îl determină pe Rafael să-i ofere soției sale cel mai bun lucru pe care crede el că l-ar putea face pentru ea. Iar rezultatul este unul ce te înfioară, te umple de cea mai profundă emoție.

Cu un amplu bagaj filosofic și cu referințe literare bine integrate în context, romanul Oameni de treabă este unul al dramelor interioare individuale, dar și o radiografie a unei societăți bolnave- o Românie postrevoluționară cu toată mizeria sa morală, cu toate bubele scoase la lumină, sărăcită de valori reale și învăluită în pânza morbidă a întunecaților ani de comunism, de care, se pare, nu se poate debarasa atât de ușor. Avem în față o perspectivă critică bogată în argumente, de o luciditate deranjantă, răscolitoare.

Mă bucur că am avut ocazia de a citi un astfel de roman și că acum îl pot recomanda și altora. Pentru mine a însemnat o surpriză plăcută și un pariu literar încununat de succes. Iată cum o carte aproape necunoscută poate ascunde între paginile sale o nebănuită profunzime, un miez atât de bogat.