luni, 18 februarie 2013

Spintecatoarea

M-a pus.. cine m-a pus sa iau peste viu? Nu mare, dar nici mic. La vreun kilogram si ceva. Zic- hai sa iau sa se joace asta mica, sa se uite la el, deh, cum gandeste un om care nu gandeste in perspectiva. Ca si cum i-as fi luat copilei un animal de casa, vin cu el, il pun intr-o oala cu apa in cada, sa-l resuscitez. De respirat, mai respira, dar n-avea el pozitie normala de peste in apa. O fi fost poate oala prea mica, dar totusi. Ei, isi revine cat de cat, mai da si el din coada, din ce mai are. Dar eu in tot timpul asta, ma gandeam cum il mai execut eu pe asta si-apoi cum il mai mananc, ca ma gandesc la el cand fuse viu. De fapt, de mancat nu-l mancam eu, ca era un peste gras, pentru mine luasem un pastrav gata rezolvat. Dar ideea sacrificarii unui biet peste persista.


Vine tati, eu foarte incantata sa-i arat ce isprava am facut luandu-i copilului jucarie vie. Ca si asta, n-avea taine, punea mana pe peste, il tragea, se juca intr-o veselie cu el, ba chiar voia sa o bag si pe ea in cada, sa pun apa si sa inoate cu el. Eventual si cu spuma. Dar tati nu a fost la fel de incantat ca noi. ca nu trebuia sa-l resuscitez, ca acu' nu mai moare si se chinuie. Bun, strang taraba, vars apa, bag pestele intr-o punga dupa ce in prealabil il lasasem in oala fara apa, da' sarea prin cada. Se mai misca o vreme, apoi pauza, il las in treaba lui, imi vad de altele si pe la miezul noptii sotul  ma intreaba ce fac cu pestele, ca se strica pana  doua zi, si daca-l las asa necuratat se strica si la frigider, asa ca scot lighioana sa ma apuc de ea. Da' ce, murise? De unde? Tot mai misca, greu, e drept, abia mai respira. N-aveam de gand sa petrec toata noaptea asteptand sa moara de tot. Cu sange rece, i-am curmat chinul, dar s-a zbatut de vreo cateva ori, aproape sa-l scap. Ca sa termin mai repede, solzii nu i-am curatat atunci, c-am zis ca nu-s asa perisabilil ca matele. Am fost atentionata ca-mi va fi greu ulterior, ca o sa ma chinui etc., etc. Ba chiar am mai primit o opinie identica, vai ce greu o sa-l curat!

Si azi m-apuc sa curat solzii. Eu nu mai curatasem pesti mari, nu prea stiam cum trebuie sa arate dupa. Si curat, dar in urma ramane o pielita ce ilustra un frumos model, asemanator cu fagurele, care mi se parea ca n-ar fi trebuit sa existe pe acolo. Cum fusese destul de usor pana atunci, adica nu ma muncisem asa cum mi se prezisese, daca facem abstractie de solzii zburatori pe unde nu gandesti, imi zic ca in mod sigur pielita a ramas pentru ca pestele a stat la rece intre timp, si nu s-a mai curatat o data cu solzii. Asadar, in asta trebuie sa constea chinuiala. Deci da-i si curata pielita, dar nicio sansa, ca era elastica, bag cutitul cu zimti, greu se ducea cate putin. Ma opresc eu la un moment dat si ma loveste un gand. Poate ca aia nici nu trebuie data jos! Tare nu e, ce ramane sub ea nu mai seamana a piele de peste, asa ca- suna un prieten, adica sotul din dotare. Asta asa, de confirmare, ca oricum nu mai continuam operatiunea. Pana ma suna el inapoi, eu deja incepusem transarea propriu-zisa. Dar mi-a confirmat, nu trebuia sa dau aia jos, asa ramane dupa ce curat solzii.

Astfel ca pana la urma pestele s-a prajit, s-a si mancat, chiar daca unele bucati semanau a pui shangai, drept consecinta a incercarilor mele de a-l intoarce pe toate partile si a-i frige toate unghiurile, ascunse si neascunse. Multumesc, pofta am avut. Pastravul a fost delicios, pestele cel mare, nu stiu, dar judecand dupa cum balota fii-mea, a fost si asta foarte bun. Mai am cateva bucati. Mai vreau o parere. :)))

4 comentarii:

  1. Bun, umor exista...dar bietul peste? El, sarmanul, ce vina a avut?
    Sa nu-mi spuneti ca intamplarea cu pestele a avut loc astazi...Ar fi prea mare coincidenta! Mama soacra a primit un peste de vreo 2 kg. Era viu, abia adus de pe balta. Total vioi. Asta s-a intamplat aseara - si azi dimineata a fost sacrificat. Mama soacra va face ciorba din el, plus cateva bucati prajite...Si am fost invitat la masa. Imi place pestele, dar de data asta, daca nu o voi refuza pe mama soacra, voi manca cu mare sila din acest crap casapit de viu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pestele, ce vina sa aiba? Dar soarta ii era oricum pecetluita in acvariul din Carrefour, imi acord circumstante atenuante, caci nu l-am prins eu, daca nu eram eu, era altcineva si de murit, tot murea.
      Dar chiar aseara l-am luat si eu, azi l-am prajit si tot crap era si asta. Romanesc cica. :)))))

      Ștergere
  2. Si mie imi era tare mila de pesti, mai ales cand ii vedeam cum se zbat. Insa mi-a trecut in Delta, cand am vazut ca pestii sunt mai cruzi intre ei decat suntem noi, oamenii, cu pestii. De altfel, se spune ca pestii simt de doua sute de ori mai slab durerea decat oamenii, iar zbatutul lor e un gest reflex. Cel mai usor ii linistesti cu o lovitura in cap. Fara mila, asta e soarta lor si e mai bine pentru ei sa-i mananci tu, decat sa-i manance alt peste. :)
    Totusi, problema solzilor zburatori arata ca pestii se curtata cel mai bine pe malul apei. :)
    Foarte frumos articolul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc!
      In Delta n-am ajuns pana acum si aptitudini de pescar n-am, asa ca prea multe nu stiu eu despre pesti. Si pana acum nu ma apucase mila. Ei, daca stau mult sa ma gandesc, ma fac vegetariana, desi mult nu mai am, ca oricum mananc mai mult buruieni si lactate.

      Ștergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...