În sfârșit, cred eu, pot spune că a venit vara, căldura de care îmi era atât de dor și pe care aveam impresia că n-am să o mai simt. O vreme atât de plăcută mă face să stau cât pot de mult pe afară. Mai ales acum, că au înflorit teii, pe care eu îi ador. Chiar dacă nu mă pot bucura de liniște, când merg în parcuri, mă mulțumesc cu impactul pe care natura îl are asupra mea. Un adevărat medicament. Săptămâna aceasta, am furat totuși, printr-un concurs de circumstanțe, o oră pentru mine. O oră pe care mi-am petrecut-o singură- singurică, în parc, pe o bancă retrasă, solitară, înconjurată de verdeață. Nu vă pot descrie ce sentimente plăcute am trăit. Lectură, liniște (relativă- zgomotele care nu mă priveau direct nu mă puteau afecta prea mult), cafea, verde, mult verde, aromă proaspătă de iarbă, soarele blând în orele dimineții- splendid. O oră exact așa cum o visam. Că apoi totul s-a spulberat brusc, ca și cum nu aș fi avut dreptul la prea multă fericire și ar fi trebuit să plătesc cumva pentru ceea ce trăisem, e o altă poveste. Una care nu se încadrează deloc în atmosfera aceea idilică, pe care vreau să mi-o păstrez intactă în minte. Alături de speranța că voi mai avea astfel de ceasuri doar ale mele.
Aceasta este pentru mine a cincea carte scrisa de Mircea Eliade pe care o citesc in cei aproape 3 ani de existenta a blogului. Inainte de bl...
Ha ! Cred ca stiu sentimentul ala de liniste asa cand stai intr-un pac sau o gradina cu o carte in mana si stii si ca pe moment nu ai nici o lectie de facut...ma rog, eu stiu asa cu lectia, pt ca nu am mai facut un gest asa de gen cel descris de tine de cand eram scolar. Nu stiu de ce, ca doar nu am mari obligatii presante care sa nu imi ingaduie timpul sa stau cu o carte in mana pe o banca pe undeva in aer liber, am si o garamda de gradini si parcuri publice la dispozitie pt asa ceva, dar totusi nu am mai facut asa ceva de cand eram copil/adolescent.
RăspundețiȘtergereChiar azi m-am gandit ca a venit vara. Ca e frumos, ca e chiar minunat. Dar ca s-ar putea sa treaca fara sa am timp sa ma bucur de acest lucru, asa cum se intampla in ultimii ani.
RăspundețiȘtergereCeva trebuie sa facem, Andreea, cu viata noastra, ca sa nu mai treaca asa pe langa noi. Dar e greu sa ne desprindem din cotidian, din preocuparile noastre, de obsesiile noastre. Suntem coplesiti de ele.
Primul pas este conștientizarea acestui fapt. Știu că intervin multe până la a pune în practică aceste dorințe firești până la urmă. Dar sunt drepturi ale noastre pe care natura ni le conferă. Sunt gratuite, dar noi suntem cei care nu reușim să ne sustragem preocupărilor tracasante ale cotidianului. Ciudat, cotidianul n-ar trebui să însemne stres, relaxarea ar trebui să fie ceva firesc, nu să pară un adevărat miracol.
Ștergere@Andreea
RăspundețiȘtergereDaca tot a venit vara cu nelipsitele ei ploi repezi si de scurta durata, merge sa lecturezi si o carte buna, Descantecul ploii de Sorina Popescu, un roman ce patrunde prin hatisul sufletului unei tinere debusolata si care isi gaseste pana la urma echilibrul provocat de dragostea ei pentru ploaie. Stiu, pare ciudat, mie, cel putin, imi plac ploile. Dar tie?
Mulțumesc pentru recomandare!
ȘtergereCât despre ploi, doar cele de vară îmi plac.