Recomandare de lectură- Pedro Paramo, de Juan Rulfo

Incredibil de frumos. Magnific. Am simțit plăcere pură citind acest roman. Trebuie să-i mulțumesc Emei, care mi l-a adus în atenție prin recenzia sa. N-am bănuit însă cât de mult o să-mi placă. De la primele fraze mi s-a insinuat în suflet atmosfera, ce avea să domine romanul, intensificându-se. Cu o structură inedită și un suflu liric care te copleșește prin frumusețea sa, Pedro Paramo încorporează esențele credințelor populare legate de moarte, de destinul omului, de tot ceea ce simplitatea cotidiană ne împiedică a înțelege pe deplin. Aici se află izvoarele realismului magic, în această scriere tulburătoare, țesătură sumbră, dar fascinantă a deziluziei. Densitatea sa este aproape dureroasă- atât de mult în atât de puține pagini.

Pedro Paramo este tatăl pe care Juan Preciado- personaj-narator- nu l-a cunoscut niciodată și în căutarea căruia pornește pentru a împlini promisiunea făcută mamei sale înainte de a muri.

Atunci nu puteam decât să zic că așa aveam să fac și, tot spunându-i-o, am continuat să-i făgăduiesc chiar și după ce cu greu mi-am desprins mâinile din mâinile-i țepene.  (p.33)

Astfel Juan Preciado ajunge la Comala, satul evocat cu atâta duioșie de mama sa, satul în care aceasta crescuse și îți petrecuse cei ami frumoși ani ai vieții. Comala este învăluită într-o tăcere apăsătoare, dezolantă, ruina a pus stăpânire pe locuințele goale, îmbătrânite. Juan Preciado coboară în Comala ca într-o fântână a amintirilor ce nu-i aparțin, dar care au legătură cu el, cu tatăl său.

 Acolo ai să mă auzi mai bine. Am să fiu mai aproape de tine. Îmi vei auzi glasul amintirilor mai aproape decât al morții, dacă moartea o fi avut vreodată glas. 

Reconstituită din fragmente disparate și chiar fără o ordine cronologică în prima parte a romanului, povestea vieții lui Pedro Paramo i se dezvăluie fiului prin vocile condamnate să bântuie încă locurile în care au trăit. Juan Preciado a pătruns, fără să știe, într-un tărâm în care moartea se confundă cu viața, în care trecutul își contopește momentele și le presară în prezent, spulberând reperele temporale. Cititorului îi revine misiunea de a aduna cu grijă aceste fragmente pentru a reface întregul, pentru a înțelege drama lui Pedro Paramo, dar și pe aceea a așezării urmărite parcă de blestem.

Să fie oare blestemul aruncat de Pedro Paramo la moartea celei pe care o iubise cel mai mult în toată viața sa aventuroasă- Susana San Juan-, când satul, curprins de dangătul nesfârșit al clopotelor, transformase totul într-o sărbătoare, fără să-i pese de durerea sfâșietoare a celui care privea neputincios cum trupul mult iubit este dus la locul de îngropăciune? Sau să fi fost chiar nebunia Susanei cea care transformase Comala într-un ținut al morților fără odihnă? Căci aceasta, când încă mai trăia, era bântuită de spaime, de fantasmele celor pe care îi iubise și care muriseră.

Fiecare suflet rătăcit în acest purgatoriu își are propria dramă, propriul destin tragic, de care moartea nu l-a putut elibera. Incertitudinea, deopotrivă cu singurătatea, macină necontenit aceste suflete chinuite. Superstițiile sunt puternice, trecutul este cât se poate de viu în evocările personajelor, iar granița dintre real și ireal aproape că nu există. În fascinantul decor mexican, cu vegetația sa luxuriantă și cu pământul spumos, cu arșița care topește formele și ploile ce scaldă frunzele bananierilor, cu vântul ce izbește crengile portocalilor, tot ceea ce ar putea fi ireal pare cât se poate de firesc. O lume a umbrelor în care, asemeni lui Juan Preciado, te cufunzi și nu-ți dorești să mai ieși.

Cât despre figura lui Pedro Paramo- om aspru, neîndurător, adesea nedrept, autoritar, vinovat de multe mârșăvii, aceasta nu umbrește frumusețea textului ci mai degrabă naște o undă de compasiune căci, în pofida statutului său și a dreptului de viață și de moarte pe care și-l arogă față de ceilalți oameni, în fața destinului și a morții el este la fel de neputincios ca oricare altul.

Metaforă a destinului și-a morții, romanul lui Juan Rulfo, care, poate nu întâmplător, îi împrumută personajului prenumele său, poate fi de asemenea interpretat ca un roman al inițierii în tainele trecutului, zăgăzuite de locurile ce-au văzut multe și-au îndurat multe și au rămas să vorbească aceluia ce știe să le asculte.

Ca să-mi înțelegeți entuziasmul, vă ofer câteva fragmente de text, dintre cele ce mi-au rămas cumva în minte. Mai sunt și altele, asemenea lor.

Îmi povestea cum venea mareea norilor, cum se năpusteau ei asupra pământului și-l sfâșiau, schimbându-i culorile... Mama, care și-a trăit copilăria și cei mai frumoși ani aici în sat și care nici măcar n-a putut veni să moară aici. Chiar de aceea m-a trimis în locul ei. E ciudat, Dorotea, că n-am izbutit să văd nici măcar cerul. Cel puțin el e chiar cel pe care l-a cunoscut. (p.106-107)

Puțin înainte ca ultima umbră a nopții să se topească, Pedro Paramo ședea într-un jilț vechi, la poarta mare din Media Luna. Era singur, poate că de vreo trei ore. Nu dormea. Uitase de somn și de timp! (p.167)

Soarele s-a răsturnat peste lucruri, redându-le forma. Pământul ruinat îi stătea pustiu în față. Căldura îi încingea trupul. Ochii abia i se mișcau, săreau de la o amintire la alta, ștergând prezentul. Brusc i se oprea inima și părea că se opresc și timpul și aerul vieții. (p.174)