Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo unde aveau mai multe șanse să supraviețuiască, fiind luați de familii în care grija zilei de mâine nu era o corvoadă, la mesele cărora mai era loc de o farfurie în plus. Din părțile Vasluiului poposise un astfel de transport în gara din Reghin. Oameni cu inimă mare veniseră în gară și aleseseră câte un copil sau doi cărora să le poarte de grijă până ce pe meleagurile lor natale avea să fie mai ușor de supraviețuit. Mă gândesc că vestea despre năpasta ce se abătuse atunci peste întinderile și așa sărace din Moldova scormonise în sufletele celor din alte părți ale țării, iar oamenii se arătaseră solidari, miloși, dornici să ajute niște copii nevinovați cărora părinții nu aveau ce le mai pune pe masă, după ce epuizaseră tot ce creștea din pământ și putea fi mâncat.

Așadar, copiii sosiți atunci la Reghin au fost luați rând pe rând de familiile care doriseră să ajute. Un singur băiat de vreo 11-12 ani rămăsese pe peron, după ce toți ceilalți plecaseră. Era slăbuț, mărunțel și brunet. Nu-l vrusese nimeni. Cine știe ce o fi fost atunci în sufletul lui, văzând că nu-l vrea nimeni, rămas singur pe peronul unei gări dintr-un loc necunoscut, departe de satul în care se născuse, de casă, de părinți și de frații săi. A avut însă norocul să dea peste un profesor dintr-un sat aflat la câțiva kilometri de oraș, care l-a luat la el. Nu avea copii, și timp de câțiva ani, el și soția lui l-au crescut pe băiat ca și cum ar fi fost al lor. L-au ținut la școală, apoi la liceu, și între ei s-a clădit o legătură la fel de zdravănă precum aceea de sânge.

Au trecut anii, băiatul s-a întors în Moldova, s-a căsătorit, dar pe părinții adoptivi nu i-a uitat. Se întorcea la ei cât de des putea, își ducea acolo copilul în vacanțe, până ce și acesta, la rândul lui, s-a făcut mare. Era un fel de nepot de suflet, care a găsit de cuviință să meargă la ei și cu viitoarea sa mireasă. O legătură puternică întreținută prin vizite și prin scrisori, vreme de aproape 40 de ani. Căci băiatul de altădată nu-și putuse uita binefăcătorii și îi considera și pe ei părinții săi, asemeni celor care îi dăduseră viață. Pe de altă parte, la 50 de ani, băiatul de altădată se putea considera împlinit, își însurase băiatul și aștepta să i se nască primul nepot sau prima nepoată. Dar soarta n-a vrut să-l lase să se bucure prea mult de aceste vremuri fericite. În vreme ce burta nurorii creștea și se rotunjea, băiatul de altădată era măcinat de o boală perfidă, care l-a răpus cu două săptămâni înainte de nașterea nepoatei.

Familia sa era doborâtă de durere și nu au putut să le comunice părinților adoptivi vestea îngrozitoare, îi știau bătrâni și au vrut să îi ferească de asemenea durere. Timpul trecea și bătrânii trimiteau scrisori cărora soția nu știa ce răspuns să le dea. Cu lacrimi în ochi citea neliniștile bătrânului profesor și ale soției lui, care își închipuiau că băiatul o fi fost arestat, nicidecum nu se gândeau că el a plecat înaintea lor spre zări necunoscute. Erau anii în care un zvon sau o vorbă oarecare te puteau arunca în temniță. Tăcerea băiatului îi îngrijora și îi îndurera pe părinții adoptivi, fel și fel de scenarii li se perindau prin minte, dar niciunul dintre ele nu ducea către acel deznodământ care, pe o piatră de mormânt, spunea că "Eu am fost ca voi, și voi veți fi ca mine...".

S-au scurs niște ani, copilul băiatului de altădată și a luat mama, soția și cei trei copii și a pornit la drum către satul din Ardeal unde își petrecuse adesea vacanțele în copilărie, la bunicii de suflet. Doar că a găsit casă pustie. În locul bibliotecii pline de cărți, o movilă de grâu umplea spațiul în care fusese biroul profesorului. Se stinsese cu câteva luni în urmă, la doi ani după soția lui. Plecaseră amândoi fără să știe că băiatul pe care îl crescuseră cu drag murise atât de tânăr. Poate că se simțiseră uitați, părăsiți, dezamăgiți. Dar dacă există un loc în care cei care pleacă de aici se întâlnesc, cu siguranță au găsit acolo răspunsuri la toate scrisorile trimise în ultimii lor ani.

Și au mai trecut 27 de ani. În drumul nostru prin Ardeal, am renunțat la atracții turistice pentru a merge în satul în care speram să ne întâlnim amintirile. Flash-back-uri am purtat cu mine în toți acești ani și, deși multe se schimbaseră, am reușit să identific locul în care fusese casa profesorului, folosind alte amănunte care mi se întipăriseră în minte de când aveam 7 ani. Doar că ceea ce am găsit acolo a fost mai dezamăgitor decât ar fi fost o casă dărăpănată. Cum nu aveau copii, rudele mai îndepărtate au vândut proprietatea, iar cel care stăpânea acum locul trântise peste vechea casă un veritabil kitsch vopsit în portocaliu. În curte mirosea a mizerie, iar înăuntru, atât cât am putut vedea, m-a izbit cocalarismul amenajărilor, întărit de BMW-ul de sub șopron și de figurile proprietarului care ne-a repetat, printre aburii alcoolului consumat cu tovarășii de spart lemne, că el a făcut 5 ani în legiunea străină și nu-l duce nimeni pe el. Îmi închipui că pentru oameni de teapa lui, de la care mă așteptam să fim fugăriți cu toporul, o fi fost al naibii de suspectă această incursiune a noastră printre amintiri. Ce om normal caută potcoave de cai morți așa, fără niciun interes?

Ei bine, noi le-am căutat, deși știam că nu vom regăsi mai nimic din ce ne aminteam. Totuși casele neamurilor la care am poposit atunci, demult, erau încă în picioare,  deși vândute și ele. Astfel am și recunoscut, eu, cel puțin, casa căutată. Am suprapus cât am putut imaginile din minte peste cele de azi și m-am gândit că nu întâmplător am păstrat atât de vii acele amintiri din copilărie. Și că din toate astea am învățat o altă lecție a timpului, despre ceea ce face el din oameni și din ceea ce rămâne din ei. Realizările materiale se năruie, într-un fel sau altul. Rămâne amintirea, atât timp cât mai există cineva care ne-o poartă.

50 de bani... găuriți

Nu e vorba de 50 de bani (pierduți pe un cărucior lăsat la uşa toaletei unui hypermarket). E vorba de mentalitate. Până când vor învăța românaşii noştri că, oricât de insignifiantă ar fi valoarea care îți pică pleaşcă în cale, dacă nu e a ta, nu pui mâna, îmi voi îndruma copiii către alte zări, mai civilizate, sper eu. Pentru că nu e o plăcere să trăiești într-o țară în care te temi nu doar să-ți laşi bagajul jos o clipă, să te odihnești, ți-e teamă şi să îl cari, căci nu ştii de unde țâşneşte ăla care ți-l va smulge din mâini.

Mereu mă întreb dacă sunt rezonabile speranțele că se va schimba ceva. Dacă va exista un mâine mai bun. Şi mereu mă îndoiesc, pentru că realitatea mă scutură la fiecare pas. Prea puține sunt argumentele spre "mai bine". Mâine va fi aşa cum e azi, atât timp cât nu vom schimba ceva în generațiile care cresc sub ochii noştri. Dar cine să îi poată schimba pe ei, copiii de azi, când o mare parte din cei care se ocupă de educația lor au "în sânge" oribila mentalitate "lasă că merge aşa, dacă se poate, de ce nu?"

Copil ieri, copil azi

Parcă mai ieri aveam 5-6 ani și buchiseam pe o broșurică versurile colindului acesta. Erau un pic altfel, dar linia melodică este aceeași, am ascultat și alte variante, aceasta e singura care păstrează ceea ce-mi amintesc eu de atunci. Și de când aveam 5-6 ani îi cânt bunicii acest colind. Când nu am putut să-i bat la ușă în seara de Ajun și i l-am cântat la telefon, ne-au podidit lacrimile pe amândouă, fără să fie nevoie să ne explicăm de ce și cum. Știam amândouă de ce. Habar nu am pe unde e acea  broșură, dar o văd cu ochii minții și mă revăd pe mine cu al naibii de mulți ani în urmă (când oare au trecut?), așteptându-l pe Moș Crăciun, plină de speranțe, de vise, însuflețită de acel avânt unic al copilăriei care nu va dispărea de tot atâta timp cât bunica mă va aștepta să-i bat la ușă în ajun de Crăciun. Voi continua să fiu copil cât timp ea va rămâne aici. Bunicii mei sunt poarta către anii copilăriei. Și acea poartă îmi va rămâne deschisă atâta timp cât ei se îndură să îmi rămână alături.

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intrat într-o nouă etapă, la care se adaugă celelalte pe care le aveam și până acum. Am avut parte de o vară încântătoare. De la ultima postare, am mai ajuns la mare de două ori, preț de câte un week-end, ultima oară acum o lună, când nici nu mai speram. Începuse deja școala și lunea de după, moțata mea era singura cu fața arsă de soare, de îi era teamă că vor râde copiii de ea. Deh, fiind la jumatea lui septembrie, nu am catadicsit să folosim creme protectoare, iar de stat pe plajă am stat pe săturate. Deși îmi luasem de citit, n-am reușit să parcurg mai mult de 10 pagini. Am preferat să savurez cu toate simțurile prezența mării și trebuie să recunosc că încă mă hrănesc din amintirile acelui week-end. Tot așa cum îmi trag seva și din cărțile pe care le citesc. În vâltoarea supraviețuirii de zi cu zi, pentru mine sunt esențiale aceste rezerve de energie. Chiar dacă uneori nu reușesc să citesc prea mult, așa cum s-a întâmplat în ultimele zile, din pricina unei răceli sâcâitoare care a degenerat în bronșită și de care încă nu am scăpat, dar s-a ameliorat.

De la „Anvers” încoace (aceasta fiind postarea anterioară), am mai citit o carte de-a lui Bolano - „Literatura nazistă în America”, vreo două de-ale lui Bukowski, netraduse la noi, din câte știu - ”The Bell Tolls for No One” ( un fel de replică la romanul lui Hemingway - „For Whom The Bell Tolls?”) și ”Septuagenarian Stew”, care cuprinde și povestiri, și poezii, și uite-așa am dat și de gustul poeziilor lui Buk. Am mai citit „Întreabă praful” de John Fante, tot în engleză, precum și o carte aflată în pregătire la Humanitas Fiction - ”The Underground Railroad”. Toate mi-au plăcut foarte mult, altfel nici nu-mi pierdeam vremea cu ele, dat fiind că am o listă îngrozitor de lungă de cărți pe care aș vrea să le citesc. Cea mai recentă lectură este „iubire cu i mic” de Francesc Miralles, o cărticică încântătoare, care m-a scos din pasa proastă în care mă aflam. 

Hai că m-am lăudat destul cu lecturile din ultimele două luni. Nu am acum dispoziția necesară pentru a scrie o recenzie uneia dintre ele. Despre unele am scris pe Bookhub, pe altele le-am păstrat doar pentru mine. Ce nu pot ține însă pentru mine este apariția unui nou membru în familia noastră, nepoțica mea Teodora Maria, pe care am văzut-o doar în poze și filmulețe (noroc cu tehnologia asta) și care mi-e tare dragă. De la distanță, încerc să țin pasul cu felul uimitor în care crește și descoperă lumea din jur. În curând o voi vedea și live (fiică-mea numără zilele și, contrar așteptărilor ea, care spunea mereu că nu-i plac bebelușii, este topită după verișoara ei), abia aștept. :)

Speram să am parte și de niște cățeluși de la odrasla patrupedă adoptată în urmă cu câteva luni. Nu am apucat să o sterilizez și s-a combinat cu câinele pe care îl aveam, de vreo 3 ori mai mare decât ea. Doar că a avut probleme și puii au murit în burtă cu mult înainte de a ne da noi seama că e ceva în neregulă. I-a trecut glonțul pe lângă tâmplă, cum s-ar spune, era să facă septicemie, nici acum nu a trecut pericolul, după o cezariană de urgență și câteva zile de tratament. Acum este sterilizată, sper să depășească acest hop care ne-a dat emoții. E doar o cățelușă maidaneză pe care am cules-o din fața porții de la țară, unde își tot făcea veacul după ce am hrănit-o de câteva ori. Am băgat-o în curte la începutul verii, după câteva săptămâni în care nu abandonase „postul” din fața porții. Am vaccinat-o, i-am pus microcip, am tuns-o - ne-am ocupat de ea mai mult decât ne ocupasem de restul animalelor ce au rămas fidele curții în care nu mergem decât la sfârșit de săptămână. Un vecin le dă de mâncare în fiecare zi și nu o duc rău deloc. Maya, căci așa o cheamă pe cățelușa în cauză, a intrat repede în grațille noastre, mititică și vigilentă cum e ea. Momentul critic prin care a trecut ne-a apropiat-o și mai mult. Nu puteam să o lăsăm să moară. Noroc că veterinarul locuiește în apropiere și este un om devotat meseriei sale. A reușit să o salveze într-un moment când moartea îi dădea târcoale. Acum este veselă și mănâncă, aleargă și latră cum făcea altădată, deși este încă sub tratament. 

Mă uit în calendar și văd că jumătate de toamnă s-a dus deja. Cu excepția câtorva zile reci și umede, n-am ce să-i reproșez. Mi-a întrecut așteptările și mi-a scurtat așteptarea. Voi încerca să extrag ce e frumos din lunile care urmează. Mă așteaptă zeci de cărți minunate, pe lângă nenumăratele ore de muncă pe care nu le pontează și nu le plătește nimeni. Alea de full time mom and wife. :)))) Deocamdată, mezina mea se descurcă cu temele, cu noile provocări pe care le aduce statutul de elev. Că nu au primit manuale de mate și a trebuit să le cumpărăm noi, ca să nu bată pasul pe loc, e o altă problemă. Una generată de uimitoarea viață politică a României. În paralel, lucrăm și de pe auxiliare, acasă, profitând de faptul că ordinul ăla idiot îi vizează doar pe profesori. Ce e în manual mi se pare puțin pentru capacitățile copiilor. Deja fiică-mea mi se plânge că la engleză fac chestii pentru bebeluși. :)))) Înclin să cred că programele școlare nu țin pasul cu capacitățile copiilor. Generația touch-screen mă uimește în fiecare zi, nevoile lor de informare depășesc adesea limitele pe care sistemul actual de învățământ li le oferă. Poate un studiu mai aprofundat asupra lor ar putea duce la o programă mai adecvată nevoilor lor. Pe vremea mea, informatica se preda din clasa a noua. Ulterior, a fost introdusă din clasa a cincea. Însă, la cum îi văd eu pe cei de 7-8 ani de-acum, cred că nu ar strica dacă le-ar fi introdusă ca materie în ciclul primar. Mulți dintre ei au ca jucării preferate tabletele și smartphone-urile. Într-un cadru organizat, pasiunea lor ar putea fi mult mai bine fructificată. Nu-și permite toată lumea cursuri extra-școlare în acest domeniu. Copiii ăștia învață singuri să navigheze în spațiul virtual înainte de a învăța să scrie de mână. Nu zic că nu sunt necesare noțiunile care li se predau, dar cred că au nevoie de mai mult, și acel mai mult să fie adaptat nevoilor și tendințelor lor de dezvoltare. Până una-alta, se descurcă fiecare cum poate, pentru a răspunde nevoilor informaționale ale propriilor copii. 

Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai

Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan care, în al său roman „Diavoli fragili” a presărat referințe intersante la opera chilianului, încât mi-a stârnit o curiozitate care s-a cerut a fi satisfăcută cu celeritate.  Mai întâi, „Detectivii sălbatici”, prin care am pătruns în spațiul tulbure al operei lui Bolaño, am cunoscut deșertul Sonorei, fascinant, plin de mister. Am continuat cu „Amuleta” unde am regăsit-o pe Auxilio Lacouture, „mama poeziei mexicane”, a cărei voce o remarcasem în mod special în cadrul „Detectivilor”. De ziua mea mi-am făcut cadou cel mai grandios proiect al lui Bolaño - 2666, un roman excepțional pe care l-am citit nesperat de repede, în pofida celor 1100 de pagini ale sale.

Rămas-bun, iulie

Sunt îndrăgostită de vară, mai ales de luna iulie, cea în care m-am născut și care s-a strecurat și în numele meu. Parcă aș suporta tot restul anului doar pentru a trăi vara, cât de intens pot. Și nu pot atât de intens cât mi-aș dori, mă limitez la locurile și experiențele care îmi sunt la îndemână, visând la călătorii întinse cât e vara de lungă, pe țărmul mării noastre sau peste mări și țări. Uneori, respir pur și simplu aerul apăsător și cald și mă bucur de senzațiile pe care mi le oferă hainele lejere. Acest iulie ce astăzi se sfârșește m-a purtat mai întâi pe la munte, apoi la mare, stațiunea Jupiter, de care nu credeam că mă voi atașa atât de mult. Mi-am creat singură amintiri nemuritoare, care acum mă însoțesc și-mi umplu sufletul de freamăt și ochii de lacrimi. Diminețile în care mă trezeam fără greutate la ora 5, pentru a merge pe plajă. Din cele 6 zile, în 3 am văzut soarele ieșind direct din mare, în vreme ce valurile îmi atingeau picioarele. În celelalte 3 zile, o dungă de nori a întârziat cu câteva minute apariția soarelui, dar asta nu mi-a diminuat plăcerea de a fi acolo. Chiar și când apa s-a făcut foarte rece, nu mi-a pierdut optimismul, m-am bălăcit în continuare. Ce plăcut e să fii în zori pe plajă, când încă nu s-a pornit zumzetul turiștilor! Atunci poți face abstracție de prezența celorlalți „nebuni” și te simți doar tu și marea. Și cât e de splendidă înainte de-a lăsa soarele să se ridice la orizont! Și-apoi, nici nu mai spun, priveliștea este divină, magică. A meritat renunțarea la somn și cele câteva minute pe care le mergeam pe malul lacului Neptun, pentru a ajunge acolo unde fericirea poate fi atinsă cu mâna.

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plasează în stadiul copilăriei. Mai sunt câteva ore și nu am stare. Nu mă pot concentra să citesc, de dormit încă nu reușesc, deși va trebui să mă trezesc cu noaptea în cap. Dar pot să scriu și prin scris pot așterne o parte din emoțiile mele. Gândul la mare mă copleșește, sunt atât de aproape de-a-mi ostoi dorul pe care îl port în suflet de aproape un an. De fapt, de mare mi-e dor mereu. Chiar și acolo mi se face dor pentru că niciodată nu-mi ajunge timpul să mă satur de ea. Nu știu cum ar fi să locuiesc la malul mării. Oare aș ajunge să mă satur? Poate că da, dar nu prea repede. :) O iubesc și rece și caldă,  oricum ar fi. Nu cred în zodii, dar dacă e să mă iau după horoscop, sunt zodie de apă. Iulie e luna mea. Vara este a mea: Și marea e a mea. Într-un fel în care doar lucrurile imposibil de posedat îți pot aparține. Voi căuta să-mi fac rezerve pentru cine știe cât timp, savurând fiecare clipă, sorbind cât mai mult din vraja mării. Abia aștept să privesc soarele ieșind din mare. Somnul poate aștepta.