Recomandare de lectură- Pedro Paramo, de Juan Rulfo

Incredibil de frumos. Magnific. Am simțit plăcere pură citind acest roman. Trebuie să-i mulțumesc Emei, care mi l-a adus în atenție prin recenzia sa. N-am bănuit însă cât de mult o să-mi placă. De la primele fraze mi s-a insinuat în suflet atmosfera, ce avea să domine romanul, intensificându-se. Cu o structură inedită și un suflu liric care te copleșește prin frumusețea sa, Pedro Paramo încorporează esențele credințelor populare legate de moarte, de destinul omului, de tot ceea ce simplitatea cotidiană ne împiedică a înțelege pe deplin. Aici se află izvoarele realismului magic, în această scriere tulburătoare, țesătură sumbră, dar fascinantă a deziluziei. Densitatea sa este aproape dureroasă- atât de mult în atât de puține pagini.

Pedro Paramo este tatăl pe care Juan Preciado- personaj-narator- nu l-a cunoscut niciodată și în căutarea căruia pornește pentru a împlini promisiunea făcută mamei sale înainte de a muri.

Atunci nu puteam decât să zic că așa aveam să fac și, tot spunându-i-o, am continuat să-i făgăduiesc chiar și după ce cu greu mi-am desprins mâinile din mâinile-i țepene.  (p.33)

Visând la vara viitoare

Știu, vara asta e pe ducă și nu prea am ce face să o salvez. Mare lucru n-am înțeles eu din ea, cu excepția micilor excursii în zone de munte, de care m-am bucurat nespus de mult. Au fost ca niște priviri în timp spre anii de mult trecuți, ai copilăriei, dar și către alți ani, pe care nu i-am trăit eu, dar pe care munții i-au văzut și le-au supraviețuit, martori ai efemerelor existențe umane. Munții cu al lor farmec, plini de taine, de frumuseți și de pericole- locuri în care omul își regăsește rădăcinile, comuniunea cu natura, locuri nepervertite încă de mizerie, de răutate sau de modernizare. Locuri în care simți cât ești de mic, de neînsemnat, simți tot ce-a fost acolo înaintea ta, toți pașii care au atins potecile acelea în continuă schimbare.

Dar ce spuneam? A, da. Vara s-a dus. Pot însă să visez la vara viitoare. Pot chiar să-mi fac planuri de pe acum. De exemplu, mă gândesc la modul serios să-mi cumpăr un hamac pe care să-l agăț între doi copaci, într-o zonă liniștită, înverzită, și în care, tolănită, să citesc o carte de-a lui Marquez. Poate chiar Un veac de singurătate...

Alice Munro- Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage

Iată că am reușit să termin de citit prima carte în limba engleză. Deși acest volum de povestiri al scriitoarei canadiene beneficiază și de o ediție în limba română, am avut ocazia de a-l citi în limba în care a fost scris, mulțumită cumnatei și fratelui meu, care mi-au adus cartea chiar din țara natală a autoarei. Aceste circumstanțe au conferit lecturii un farmec aparte, senzații noi și multă satisfacție. Am citit cartea în paralel cu altele, timp de aproape o lună de zile, iar acum parcă îmi lipsește. E adevărat că am avut nevoie de ajutor pe alocuri, dar n-a fost nevoie de notițe sau liste de cuvinte noi și, în plus, am căpătat tendința de a comunica în engleză, în special după ce petreceam mai multă vreme în compania acestor încântătoare povestiri.

Trebuie să recunosc că, o vreme, am fost sceptică, dar și curioasă. Voiam să verific dacă popularitatea și interesul ce au prins viață pe marginea operei literare a lui Alice Munro sunt justificate sau sunt efecte ale marketingului. Și, trecând peste faptul că existența unei distincții literare cum este Nobelul conferă un plus și vinde, trebuie să admit că mi-a plăcut foarte mult ceea ce am citit. Sună banal simplu, dar așa este. Ca, de altfel, și stilul acestor povestiri. Din ele răzbate forța simplității, dar și complexitatea trăirilor pe care le au personajele.

Cele mai recente achiziții și cum am furat o bucată de timp

După cum mă lăudam în postarea anterioară, am avut ocazia să îmi cumpăr câteva cărți la un preț foarte mic în comparație cu prețul lor de librărie și așa ceva nu e de ratat, mai ales că existau ceva dorințe pe care nu prea aveam altfel șansa să mi le îndeplinesc. N-are rost să înșirui titluri, vă ofer imaginea edificatoare.

Luptând cu angoasa

Mă uit cum se scurg zilele și tot zic că scriu ceva și nu mai reușesc. Toată ziua sunt pe teren, pe la 5 după-amiaza o iau pe cea mică de la școala de vară și începe partea a doua a distracției cotidiene. Printre picături, citesc. Nu atât de mult ca înainte, dar așa e când ai normă întreagă și nici nu ai privilegiul de a folosi transportul în comun. Mai rămâne ceva timp pe la ora asta, nocturnă, dar de cele mai multe ori inspirația mea se odihnește. Sau profit de ocazie să pot citi în liniște. De altfel, nici n-aș avea despre ce să scriu. Lucruri interesante nu mi se întâmplă. Doar n-ați vrea să vă povestesc episoade din minunatul trafic bucureștean, n-ar avea niciun haz. Și nici cum sunt mereu ruptă și întreruptă dintr-ale mele și încep să spumeg. Chiar n-ai cum să scrii sau să citești când există câte un factor perturbator care te interpelează într-un fel sau altul.