Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai

Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan care, în al său roman „Diavoli fragili” a presărat referințe intersante la opera chilianului, încât mi-a stârnit o curiozitate care s-a cerut a fi satisfăcută cu celeritate.  Mai întâi, „Detectivii sălbatici”, prin care am pătruns în spațiul tulbure al operei lui Bolaño, am cunoscut deșertul Sonorei, fascinant, plin de mister. Am continuat cu „Amuleta” unde am regăsit-o pe Auxilio Lacouture, „mama poeziei mexicane”, a cărei voce o remarcasem în mod special în cadrul „Detectivilor”. De ziua mea mi-am făcut cadou cel mai grandios proiect al lui Bolaño - 2666, un roman excepțional pe care l-am citit nesperat de repede, în pofida celor 1100 de pagini ale sale.

Prospături editoriale sau ce-am citit recent și e musai să vă recomand

Bookfest s-a terminat, dar spiritul lui încă bântuie prin intermediul minunatelor cărți care-au plecat în sacoșe personalizate spre casele și inimile cititorilor. Am bifat trei zile de târg și m-am întors entuziasmată de acolo, cu mâinile încărcate, de mă dureau încheieturile, dar efortul a meritat. M-am întâlnit cu oameni dragi mie, scriitori pe care îi simt aproape de sufletul meu, colegi din echipa Bookhub.ro, reprezentanți ai editurilor pe care le apreciez - zile frumoase și fructuoase, pline de experiențe inedite, de cafea delicioasă, de conversații din care nu m-aș mai fi desprins. Dar să revin la cărți, pentru a vă vorbi despre ultimele mele lecturi, toate proaspete, noutăți la Bookfest. M-am apucat și de altele, dar cum încă nu sunt gata, vă spun mai multe la timpul potrivit.

„Diavoli fragili” de Radu Găvan

După cum vă spuneam și în postarea anterioară, cartea aceasta este specială, mi-a provocat niște senzații surprinzătoare. Am savurat-o, am devorat-o și am lăsat-o să mă devoreze. Credeam că știu de ce e în stare Radu Găvan, că știu la ce să mă aștept în scrierile sale, dar acum s-a întrecut pe sine și a arătat că în mâinile sale literatura se poate comporta ca un aluat pe care-l modelează după sufletul său pentru că „scriitorul este acela care își rupe bucăți din el și le pune pe hârtie.” Povestea nu este una liniară și asta o face și mai fascinantă, de fapt romanul este compus dintr-o sumedenie de povești despre întunericul din noi și de lângă noi, despre literatură și despre ce înseamnă să fii scriitori. Multe din personajele ce se perindă în paginile sale sunt scriitori, dar niciunul nu-l poți considera ca fiind personaj principal, ceea ce amplifică minunata ambiguitate în care te aruncă romanul.

Și nu pot să nu vă pomenesc cartea la care m-a trimis romanul lui Radu Găvan, care îmi stă alături de vreo săptămână - unul dintre personaje face adesea referire la „Detectivii sălbatici” de Roberto Bolano, transformându-l într-o prezență palpabilă în cadrul istorisirii sale. Evident că mi-a stârnit curiozitatea și am citit deja o treime din imensul roman al lui Bolano.

Am scris despre „Diavoli fragili” aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.

„Povestiri din București” de Dana Fodor Mateescu


Un volum de proză scurtă care, în pofida faptului că se citește foarte repede, cuprinde texte de o profunzime mișcătoare. În spatele zâmbetelor pe care întâmplările povestite de autoare le provoacă fără doar și poate, se ascunde o melancolie care te răvășește, o undă de nostalgie pe care n-o poți ignora. Impresii culese cu un suflet de copil, păstrate în sertarele prețioase ale memoriei, din care, cu un mic efort, pot fi scoase la iveală arome, imagini, bucurii și tristeți. Cartea aceasta ne poartă printr-un București pe care îl poți intui în dosul aparatelor de aer condiționat care știrbesc fațade ale bătrânelor case, un București nu foarte îndepărtat, diferit și totuși același de acela prin care hălăduim zi de zi în goana noastră nebună.

Mai multe impresii puteți citi aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.

„Supraveghetorul și alte povestiri” de Șerban Tomșa

Literatura și potențialul său, forța cuvântului scris, capabil să scrie istorie, să o plăsmuiască după bunul plac al celui care scrie - iată una dintre ideile în jurul căreia gravitează nuvela „Supraveghetorul”, o parabolă care se folosește de vremuri îndepărtate și incerte ale istoriei noastre pentru a parodia societatea contemporană. Dacă povestirile de inspirație istorică vă atrag, „Supraveghetorul” vă va oferi mai mult de atât căci, peste toate cele amintite, aruncă un strop de fantastic care se omogenizează complet cu restul ingredientelor. Volumul cuprinde și acele „alte povestiri”, scurte dar concentrate, ce reunesc imagini de ieri și de azi, „Portrete în mișcare”, istorioare cu tâlc rupte din realitatea ce ne înconjoară - o lectură plăcută, plină de savoare.

Am scris mai pe larg aici.
Cartea o puteți cumpăra de aici.


Mă așteaptă și alte noutăți culese de la Bookfest. Printre ele, „Mary” de Aris Fioretos, pe care tocmai o citesc. Sau volumul „Povestiri cu înjurături” de Sorin Stoica. Faulkner a poposit cu două volume în biblioteca mea - „Lumină în august” și „Pogoară-te, Moise”.

Lecturi plăcute vă doresc!

„Diavoli fragili” de Radu Găvan - un fel de jurnal de lectură

Pe Radu Găvan îl cunosc prin intermediul cărților sale, pe care le-am citit fascinată. Îmi amintesc cum în vara lui 2015, pe o plajă din Jupiter, pătrundeam în paginile romanului „Exorcizat” și mă regăseam printre rânduri, deși povestea nu era, în aparență, despre mine. Apoi a urmat „Neverland”, la fix pentru a-mi ostoi setea iscată de primul roman și, până să scrie un alt roman, i-am citit povestirile, cele două volume în format electronic - „Amurgul unui scriitor” și „Demonul și ploaia”. Scriitura lui Radu Găvan dă dependență, cu toată duritatea și întunecimile sale. Astăzi, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, se va lansa cel de-al treilea roman al său, „Diavoli fragili”, apărut la Editura Pandora M (Grup Editorial TREI), pe care am început ieri să îl citesc și n-am mai rezistat a-mi ține impresiile pentru mine până ce-l termin de citit. Stăteam pe bancă, citeam, absorbită și transpusă într-un univers al senzațiilor, din când în când mă opream și-mi simțeam entuziamul stând gata să erupă, simțeam nevoia să împărtășesc cuiva despre ceea ce citeam. De câteva ori am avut intenția de a butona pe telefon și a arunca în afara mea ceva din preaplinul acela. Nu am făcut-o, totuși. Încerc acum. Deși n-am cuvintele la mine, s-or fi rătăcit pe când trăiam în scenele tulburătoare pe care le citeam. Și, pe măsură ce înaintez, mi-aș dori să nu se mai sfârșească, să mă bucur cât mai mult de acest deliciu literar. Să culeg niște fraze pentru a exemplifica nu ar avea cine știe ce efect. Ca să poți călători în universul cărții, trebuie să o citești pe de-a-ntregul, fiecare senzație o provoacă pe următoarea, bucățile nu pot reda atmosfera în ansamblul ei. Și am mai constatat cum caut momente de deconectare totală, n-aș vrea să intervină ceva ce mi-ar putea spulbera reveria. Vă recomand cu toată convingerea „Diavoli fragili” - deși am citit doar vreo șaptezeci de pagini, mi se pare chiar mai bun decât primele două romane ale lui Radu Găvan. Revin cu o recenzie după ce voi termina lectura.

„Clocotul sângelui” de Irene Nemirovsky

De ceva timp, Irene Nemirovsky a intrat în vizorul meu, fără a face însă vreun pas în direcția cunoașterii operei sale, până acum. Am început cu „Clocotul sângelui”, un scurt roman din colecția Iubiri de altădată a Editurii Allfa și cred că n-aș fi putut face o alegere mai inspirată. De fapt, nici nu am bănuit vreo clipă, când am ales să citesc această carte, câte emoții va stârni în sufletul meu și nici cum unele fraze mă vor răvăși de-a dreptul prin adevărul lor necruțător. Poate că numele colecției vă sugerează ceva nițel siropos, dar și ceva clasic - ei bine, în ce privește elementele clasice, ele sunt oarecum prezente, nu însă și cele siropoase, pe care le-am putea asocia poveștilor de dragoste. Într-adevăr, avem de-a face cu dragostea, din plin, în diferite forme, bântuind parcă ținuturile provinciale ce constituie fundalul poveștii căreia ne face părtași Irene Nemirovsky. O poveste care antrenează de fapt mai multe povești și în toate dragostea este cea care face și desface. Iar în aer plutește o nostalgie dureroasă plămădită din acel sânge care cândva colocotea și, poate, într-un fel, continuă să clocotească, mai domol, atunci când tinerețea a devenit amintire. 

Sunt ca un câine bătrân care se uită cum dansează șoarecii. I-am întrebat pe Francois și pe Helene dacă simt același lucru. Râzând, mi-au răspuns că sunt un egoist bătrân, că ei - slavă Domnului! - sunt mereu apropiați de copiii lor. Cum să nu! Am impresia că își fac o grămadă de iluzii. Dacă și-ar vedea aievea tinerețea, s-ar îngrozi. Sau mai degrabă nu ar recunoaște-o. Ar trece pe lângă ea spunând: „Dragostea asta, visurile astea, pasiunea asta ne sunt străine.” Propria lor tinerețe.. Și atunci, cum ar putea să o înțeleagă pe a altora? (pag. 22)

Iubiri de altădată, iubiri de azi și de mâine își dispută supremația în decorul idilic al unui sat francez, cu domenii despărțite de păduri întunecoase, în care multe s-ar putea întâmpla - săruturi păcătoase, pe malul apei, ascunse de trunchiurile bătrâne ale copacilor. Fiori ce renasc ca din neant, invocând trecutul pentru a contracara un prezent cu  nimic mai prihănit. Ce e azi a mai fost cândva și, fără îndoială, va mai fi și mâine, și peste ani și ani. Legile nescrise ale iubirii. Legile nescrise ale vieții. Implacabile, inevitabile, perpetuându-și cu nonșalanță puterea, îngenunchind oameni fără să țină seama nici de morală, nici de principii. 

Voiam să plece, de parcă aș fi așteptat pe cineva. Chiar așa, îmi așteptam tinerețea. Dacă ne-am întoarce mai des către trecut, către această dulceață supremă, amintirea anilor trecuți ne-ar vizita mai des. În schimb, lăsăm trecutul să doarmă în noi, ba chiar, mai rău, îl lăsăm să moară, să putrezească, așa încât la maturitate numim „naivitate”, „neghiobie” elanul generos al inimii, care ne-a însuflețit la douăzeci de ani... (pag. 95)

Sensibilă fără a fi dulceagă, scriitura lui Irene Nemirovsky pătrunde ca un pumnal bine ascuțit în sufletul cititorului, oferind surprize generoase, emoționante, aruncând stropi acizi peste destinele pe care le pune pe tapet. Silvio, un bărbat în vârstă retras în ținuturile natale după o viață aventuroasă, pare că-și folosește solitudinea pentru a retrăi în minte tumultul tinereții pe care nu și-a putut-o scoate din suflet. Spectator discret al altor vieți ce se deschid în preajma sa, evocă într-o notă relativ distantă ceea ce vede, fără a oferi, cel puțin în aparență, indicii despre sine. Perspectiva narativă masculină folosită de o scriitoare implică o bună cunoaștere a sexului opus sub aspect psihic și moral. Demersul îi reușește de minune lui Nemirovsky, aproape uiți că ai în față un roman scris de o femeie, roman care, deși este scurt, dacă ai în vedere numărul paginilor, este totodată unul dens, plin de intensitate. Îl poți citi pe îndelete, digerând în tihnă frazele, căutând dedesubturile, meditând la cele transmise. Dar îl poți citi și alert, pentru că întâmplările evocate au potențial să țină cititorul aproape, zgândărindu-i curiozitatea. 

Abia aștept să citesc și alte romane ale acestei scriitoare, mai cu seamă că pe acesta nu l-am putut lăsa deoparte până ce nu l-am terminat, a exercitat asupra mea o forță irezistibilă. 

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii. 

„Vandalii” - Alexandru Ioan Despina

Știam de cartea aceasta încă de când a apărut dar, cumva, am pierdut-o din vedere de-a lungul timpului, cum s-a întâmplat cu multe altele, în torentul de noi apariții ce ne mătură periodic sufletul doritor de lecturi încântătoare. Și iată că mi-a ieșit în cale de curând. Cu coperta aceea care mă fascinase în urmă cu vreo 3 ani și care îmi sugera oarecum altceva decât ceea ce am găsit de fapt în interior. O surpriză - și mie îmi plac surprizele. Iar cele livrești sunt și mai plăcute, pentru că nu se epuizează în câteva clipe, ci se întind pe parcursul lecturii care poate dura câteva zile.

„Vandalii” nu are structura unui roman, ci reunește o sumă de tablouri literare în care se perindă oarecum aceleași personaje. Per ansamblu, întâmplările se desfășoară în același spațiu - un bloc de nefamiliști populat de personaje colorate și la propriu și la figurat. Și asta întărește senzația că ar putea fi un roman dar, citind, îți dai seama că e și nu e. Un fir narativ continuu care să lege textele între ele nu avem, însă fiecare povestire își are intriga sa. Episoade din viața celor care-și duc traiul în blocul acela mizer de nefamiliști se succed amețitor, captivante și amuzante deopotrivă, oferind o perspectivă din interior asupra acestei lumi oripilant de familiare -țiganii de care ne împiedicăm la tot pasul prin oraș, veșnic cu ochii după bani, dornici să-i obțină cât mai ușor și mai repede, fără prea multă minte dar, totuși, descurcăreți, indiferent ce ar presupune acest lucru. 

Limbajul pitoresc, argotic pune în valoare ineditul întâmplărilor dar și pe protagoniștii lor, cu nume pe potriva atmosferei - Armeon, Mirinda, Corcodel, Rromel, Istronom and so on. Furtișagurile sunt un mod de viață, relațiile amoroase par să nu cunoască reguli și nici opreliști, chiar dacă uneori trebuie să escaladezi țeava de gaz ca să ajungi la ibovnică. Apartamentele sunt călcate de hoți în mod frecvent și nu-i de mirare, când hoții locuiesc pe același palier sau un etaj mai jos, încât, dacă pleci la „facultate”, în scopuri științifice, de aprofundare a meseriilor răspândite prin bloc, te poți trezi că ți-a dispărut până și sufrageria.

„Prin aerul cețos și rece al dimineții răzbătea de afară vocea baritonală a unui căldărar îmbrăcat în zdrențe, ce striga cât îl țineau bojocii ceva pe limba sa încâlcită, de toți auzită, dar de nimeni înțeleasă, atrăgând asupra lui atenția câinilor fără stăpân și trezindu-i din somn pe toți oamenii din bloc.  Rromel, care la ora aceea pândea ca vecinul de dedesubt să plece de-acasă pentru a-i intra în apartament pe fereastră și a-și face de cap cu voluptoasa sa nevastă, ieși numaidecât pe geam, iar, când văzu despre ce-i vorba, se îmbrăcă rapid cu un palton găsit zilele trecute într-un tomberon, și se duse să ciocăne la ușa lui Armeon.” (pag.86)

E plină cărticica aceasta de astfel de momente pline de haz, care satirizează, în fond, întreaga societate românească, pentru că personajele acoperă o paletă foarte largă de tipologii prezente în spațiul în care vrem- nu vrem trăim. Chiar dacă unele întâmplări pot părea neverosimile, asta nu diminuează cu nimic plăcerea lecturii, dimpotrivă. Pe alocuri am perceput oarece stângăcii, însă ele se pierd în vârtejul narativ care te captivează. Bucățile rupte dintr-o realitate atât de apropiată au ceva care atrage - să fie oare nuanțele pestrițe ce răzbat dinspre „eroii” blocului 4A? sau modul în care viețile lor ne sunt relatate, cu  un umor plin de savoare, dar și cu fină ironie? Nu e o capodoperă și nici măcar o revelație, dar e o carte interesantă și mi-a plăcut stilul în care este scrisă, limbajul bogat, epicul ce pulsează la fiecare pagină, dezvăluind o lume cu un însemnat potențial literar, în pofida faptului că incultura mustește din personajele ce-o animă. 

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau la Cărturești. 

Cărți citite recent

În ultimele săptămâni am reușit să citesc destul de mult, poate și datorită faptului că am nimerit numai cărți bune și foarte bune, dar și citind în paralel, metodă care s-a dovedit una eficientă și de natură a-mi satisface parțial impulsul de a citi deodată toate cărțile ce mă tentează la un moment dat. Spun „la un moment dat” pentru că, deși îmi doresc să citesc cea mai mare parte a cărților pe care le am (nu mai zic de alea pe care încă nu le am), se întâmplă ca, într-un moment determinat, să fiu atrasă în mod deosebit doar de unele dintre ele, simțind o dorință arzătoare de a le citi atunci dacă s-ar putea. Evident, e imposibil să fac asta. Pot merge în paralel cu cel mult trei cărți, dacă sunt extrem de diferite, dar cel mai bine este cu două. Și ca să n-o mai lungesc, așa cum îmi este obiceiul, să vă spun ce am citit.

Gabriel García Márquez – „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”

Marian Ilea – „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”

„Ochiul furtunii” de Patrick White

Pentru că într-una dintre cărțile citite de curând Australia apăruse fugitiv ca fundal al unor întâmplări și dându-mi seama că pe acolo nu poposisem în călătoriile mele livrești, am ales romanul lui Patrick White pentru a face o incursiune mai complexă. Nu auzisem până de curând de acest scriitor care a primit Nobelul pentru Literatură în anul 1973 (o altă noutate pentru mine) și, cumva, amănuntul mi-a stârnit curiozitatea. Ia să văd cum se prezintă literatura australiană, prin intermediul acestei voci - care s-a dovedit a fi una atipică, în pofida aparențelor clasice. Am parcurs destul de anevoios la început volumul consistent, ce se apropie de 700 de pagini (în ultima vreme, am îndrăznit să citesc cărți groase în paralel cu altele mai subțirele și am avut spor). Din primele pagini am făcut cunoștință cu Elizabeth Hunter, cândva o femeie fatală, a cărei frumusețe îi subjuga pe cei ce ajungeau să îi fie în preajmă, în prezent țintuită la pat de un accident cerebral, la o vârstă înaintată, dar încă exercitându-și atracția înrobitoare asupra celor din jurul său.

După o căsnicie pe care abia târziu o prețuiește și o viață din care a căutat întotdeauna să culeagă admirația celorlalți și să domine cât mai mult viețile altora, Elizabeth - o epavă a celei de odinioară, își duce traiul insipid în vechea și imensa sa casă, înconjurată de infirmierele ce fac exces de zel în a o îngriji - o femeie încă bogată, ce poartă pe chipul străveziu urmele strălucirii de odinioară și, mai ales, ale patimilor care cândva făceau din ea o apariție extraordinară.

Charles Bukowski - „Hollywood”

Într-un interval destul de scurt (vreo două luni) am reușit să citesc trei dintre cărțile lui Bukowski și am început și o a patra, în limba engleză, care habar n-am dacă a fost până acum tradusă în română - Notes of a Dirty Old Man. N-am rezistat când am găsit-o la Antic Exlibris cu doar 9,99 lei. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc acum, ci despre „Hollywood”, unul dintre cele șase romane ale scriitorului american. Titlul și fundalul acestui roman nu m-ar fi atras în mod obișnuit. Nu mă dau în vânt după filme și nici după strălucitoarea lume a Hollywood-ului (care, fie vorba între noi, e strălucitoare numai în aparență, altfel, e plină de putregaiuri), așa că am avut oarece reticențe, singurul imbold fiind paternitatea cărții. Și ar mai fi faptul că nu prea mai aveam altceva la îndemână care să poarte semnătura lui Bukowski, dacă exclud romanul „Femei”, pe care îl las pe mai târziu pentru că am eu un feeling că e cel mai bun. Așa cum la Marquez amân „veacul de singurătate”.

Recunosc, sunt genul de cititor care dezvoltă pasiuni complete față de anumiți scriitori și atunci pornesc de fiecare dată la drum cu oarece îngăduință dar și cu anumite așteptări. Uneori pot avea și dezamăgiri sau schimbări de optică. În cazul lui Modiano, de exemplu, entuziasmul nu mi-a fost atât de intens citind „Iarba nopților” cum a fost în cazul altor romane ale sale citite în urmă cu ceva timp.

Pentru că ... Faulkner

Pe 25 septembrie 1897, în New Albany, Mississippi, se năștea William Faulkner.  Am făcut de curând cunoștință cu opera sa prin Zgomotul și furia, despre care am și scris aici. A fost dragoste la prima vedere, dacă se poate spune așa, sau mai concret, la prima citire. Efectiv m-a fascinat romanul acesta. Așa că mi-a atras imediat atenția un articol de pe un site străin, cu titlul original As Faulkner lay drinking, o inspirată adaptare a titlului unuia din celebrele sale romane - As I Lay Dying.

Am tradus articolul respectiv pe Bookhub.ro, pentru a marca 119 ani de la nașterea lui William Faulkner. A fost o plăcere pentru mine, poate nu mi-a ieșit perfect, fiind prima traducere oficială pe care o fac. Găsiți articolul aici și sper să vă placă și vouă. L-am așezat imediat pe Faulkner în rândul celor mai cei, alături de Marquez, Buzatti, Canetti sau Hamsun. Știu că nu pot transmite exact impresiile pe care mi le produce, oricât de multă pasiune aș fi pus în cronica mea.

Sursa foto : news.library.virginia.edu

Relatarea unui naufragiat- Gabriel García Márquez

De când am făcut cunoștință cu scriitura lui Márquez, am început să adun tot ce s-a publicat la noi, dar nu am citit totul dintr-o dată, oricât de mare ar fi fost tentația, astfel încât să mă bucur cât mai mult de ceva nou. Și citesc la distanță de câteva luni bune, iar grandiosul său roman Un veac de singurătate îl păstrez neatins în bibliotecă pentru un moment pe care îl voi simți oportun unei astfel de lecturi. După plecarea sa, au mai apărut și la noi câteva noi traduceri și m-am grăbit să le aduc pe raftul meu. Cea mai recentă este Relatarea unui naufragiat, un volum surprinzător tocmai pentru că se dovedește a fi mai mult decât pare la prima vedere. Am scris câte ceva despre el pe Bookhub și puteți citi textul aici .


Apropo de Bookhub,  de vreo două săptămâni mă ocup de editare, adică sunt ceva mai mult ca până acum angrenată în acest proiect care mi-e drag. Vă invit să mă urmăriți aici, acolo, pe facebook, unde vă este mai ușor.

Cartea este disponibilă pe Libris.ro sau pe elefant.ro

Mercè Rodoreda - Licăr de lună

Antologia de proză scurtă intitulată Licăr de lună reunește povestiri din mai multe volume ale lui Mercè Rodoreda, apărute de-a lungul vieții acesteia. Spre surprinderea mea, am aflat că opera sa literară este destul de consistentă, dar prea puțin cunoscută la noi. Astfel se explică diversitatea pe care am descoperit-o în acest volum, care schimbă registrul de la o povestire la alta. Mă așteptam să descopăr din nou vocea Colometei din Piața Diamantului, purtând, poate, alt nume și spunând alte povești, dar nu a fost așa. Perspectivele, naratorii, poveștile lor m-au luat ca din oală, chiar de la primele pagini. Și au sondat în scurtele lor intervenții teritorii ascunse ale conștiinței umane - cruzimea, singurătatea, speranța, iubirea neîmpărtășită, mergând până la o transpunere inedită a mitului lui Iona, într-o povestire cu vădite accente fantastice sau mai degrabă, de parabolă, intitulată Cristina mea.

"Ca să nu te pierzi în cartier" ...

Umbre, poveşti aproape uitate şi niciodată desluşite în întregime - astfel se înfățișează proza lui Patrick Modiano şi în acest roman, despre care am scris pe Bookhub.ro

Atmosfera cețoasă, ce evocă vremuri trecute și amintiri confuze, este prezentă și aici, dar, deși coordonatele poveștii sunt mai neclare, mai lipsite de posibile răspunsuri, misterul nu este atât de puternic cum l-am perceput, de exemplu, în „Dora Bruder”. Țesătura narativă exercită fascinație și în aceste pagini, însă pare să lipsească ceva, or poate acea oboseală ce răzbate dinspre personajul principal m-a făcut să diger mai greu povestea.

Puteți citi în întregime cronica mea aici .

 

Sorin Titel - "Femeie, iată fiul tău"

Sursa foto 

Am reușit să termin textul în zilele următoare articolului anterior, dar lipsa de timp m-a împiedicat să vă semnalez acest lucru mai devreme. Unii dintre voi pesemne l-ați observat pe Bookhub.ro,  iar dacă nu, vă invit să îi dați acum citire, în speranța că veți afla astfel despre un roman excepțional prea puțin comentat în zilele noastre.

Încă din primele pagini, universul epic construit de Sorin Titel se dezvăluie cititorilor în toată splendoarea sa, promițând povești savuroase, în care tonul realist împrumută subtil câte ceva din arsenalul amplu al fantasticului. Nu am intuit încă de atunci cât de dificil îmi va fi să scriu despre acest roman care mi-a acaparat câteva săptămâni. Complexitatea sa o descoperi după ce ai parcurs o bucată de drum prin spațiul rural al Banatului de sfârșit de secol XIX.

 Un mic fragment din recenzia pe care o găsiți în întregime aici  .

Gabriel Garcia Marquez - Douăsprezece povestiri călătoare

Unii oameni au puterea de a deveni nemuritori, îndeosebi artiștii. Literatura este una din forțele capabile de a conferi nemurirea. Prin scris, vocile mari continuă să se facă auzite, după ani și ani. Prologul acestor povestiri călătoare mi l-a adus în fața ochilor pe același Marquez care își povestea viața în minunatul său volum de memorii, care m-a încântat cu a sa „Vijelie” sau cu „Cronica unei morți anunțate”, la fel de viu, de savuros, înșirându-şi frazele cu bagheta magică. Douăsprezece povestiri au căpătat consistență într-un amplu si elaborat proces de creație, la sfârșitul căruia a luat naștere acest volum. 

Puteți citi cronica în întregime pe Bookhub . 

În altă ordine de idei, despre Marquez aș putea scrie mereu, pagini nesfârșite. Îmi explic acum volumul impresionant ca mărime pe care Gerald Martin l-a scris, dedicat vieții marelui scriitor columbian. Încă mai am destule cărți necitite, pe unele cu siguranță le voi reciti, căci Marquez îmi dă senzații speciale cu scriitura sa, cu atmosfera pe care o creează și,  cel mai important, îl percep sub forma unei voci care povestește și o face răspândind cuvinte vrăjite.  

Maestrul din Petersburg, de J.M Coetzee

„Îmbătrânește, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârșit: un bătrân într-un colț, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite.” (pag. 111)

S-a scurs o săptămână de când am scris despre carte pe Bookhub, dar dacă nu ați observat textul până acum, nu-i târziu să îl citiți acum, pentru că romanul lui J.M. Coetzee merită descoperit și citit.

" Nu mi-am închipuit că aș putea descoperi atmosfera dostoievskiană într-un roman destul de recent, al unui scriitor ce nu se trage din Rusia, laureatul Nobel pentru literatură al anului 2003 – John Maxwell Coetzee. Mai mult, eroul principal este însuși Dostoievski, ceea ce face demersul literar și mai îndrăzneț. Plasată în Petersburgul anului 1869, acțiunea recurge la amănunte mai mult sau mai puțin veridice din biografia marelui scriitor rus și ni-l înfățișează pe acesta întors de la Dresda pentru a lupta cu durerea provocată de moartea fiului său vitreg, în zorii tinereții. Dostoievski apare măcinat de remușcări și de demonii care nu-i slăbesc mintea, puterile îl lasă, sărăcia îl amenință, spiritul Rusiei îl învăluie în pânza sa tenebroasă. Nu e greu să uiți că te afli în romanul altui scriitor pentru că atmosfera din „Demonii” lui Dostoievski se resimte aici cu accente familiare celor ce au citit romanul respectiv, ba chiar există numeroase amănunte ce sugerează surse de inspirație. " 

Continuarea cronicii, aici . 

Devino ceea ce ești! , de Alan Watts

„Există mii și mii de oameni care scormonesc prin cărți, participă la prelegeri ale unor învățători faimoși sau vizitează diferite grupuri religioase cu speranța zadarnică că într-o zi vor da peste explicarea misterelor vieții: o spusă, o idee, ceva care să conțină răspunsul la misterul infinit. Unii continuă această căutare până mor, alții își imaginează că au găsit ceea ce își doresc într-una sau alta dintre ideologii, în timp ce doar puțini reușesc să treacă dincolo de ideile despre Adevăr și să ajungă la Adevărul însuși.” (pag. 75-76)

Sub acest titlu nu se ascund articole de dezvoltare personală și nici vreo rețetă miraculoasă a fericirii sau a armoniei. Viziunea lui Alan Watts despre lume și viață pare mai amplă decât cea oferită de o religie anume, căci analizează lucrurile comparativ. Nu oferă o soluție, nici răspunsuri concise la întrebări existențiale, ci mai degrabă te provoacă să îți pui întrebări în vreme ce sugerează că nu există răspunsuri. 

Puteți citi cronica în întregime pe Bookhub

De pe Valea Motrului: povești cu boieri, panduri și mirese codane, de Sarmiza Cretzianu

Volumul acesta de povestiri emană parfumul unei epoci demult apuse și care pare bizară și îndepărtată pentru cititorul de azi,  dar nu mai puțin fascinantă. Lumea boierilor se trezește la viață în ferestrele oarbe ale conacelor părăsite de pe Valea Motrului, atâtea câte au mai rămas în picioare, înfruntând vremurile și indiferența.  Apărută la sfârșitul anilor '40,  cartea își propune să imortalizeze această lume deja uitată, chiar și atunci. Ruinele, bisericile ce au supraviețuit și poveștile bătrânilor sunt singurele care mai amintesc de trăsurile lustruite și de cămările pline, de sumedenia de slugi ce forfotea în curte și prin cuhnii, pregătind ospețe îmbelșugate, de boierii și cucoanele lor gătite după moda de la Viena sau de fetele lor cu privirea mereu în pământ și inimile cedate unor flăcăi cu mustăcioara răsucită.

Exorcizat, de Radu Găvan

„Când aveam treizeci de ani nu îmi închipuiam că așa o să fie, acum m-am obișnuit.  Crezi că ai timp, da’ nu-i așa. Ai pe dracu’! Nici nu știi când ajungi ca moșii ăia de care râzi când ești tânăr. Te uiți într-o zi în oglindă și nu-ți vine să crezi. Doar ochii mai sunt ai tăi, restul s-a pierdut.” (pag. 215)

Romanul acesta a reprezentat o surpriză plăcută, de fapt, o reală provocare. L-am considerat de la bun început a nu fi genul meu și, ușor-uşor, am simțit cum mi se spulberă prejudecățile. Nu că aș fi atât de pudică încât să nu suport să văd scrise pe hârtie cuvinte de o anumită factură, doar că, de obicei, evit literatura prezentului „în carne și oase” dintr-o senzație de saturație față de ceea ce văd oricum zi de zi pe stradă, în oraș etc. „Exorcizat” are darul de a-ți servi pe tavă realitatea înconjurătoare, așa dură, vulgară și mizerabilă cum e ea. O face folosind cuvinte ce pot zgâria urechile fine, încorporând adevăruri pe care le recunoști, dar pe care n-ai îndrăznit, poate, să le formulezi, căci nu ai fi putut recurge la cuvinte cizelate, spălate de ipocrizie.

Continuarea cronicii,  pe Bookhub. 

Apă neagră, de Nicolae Stan

Am pornit la drum cu oarece așteptări de la romanul acesta și,  la început, am avut impresia că nu este cum îmi imaginasem eu. N-a durat însă prea mult până să constat că am în față o scriere deosebită, complexă, care ridică ștacheta literaturii de azi. Încetișor, am pătruns într-o lume zugrăvită cu precizie, cu un umor de calitate, o lume recognoscibilă și incredibilă, totodată. Epoca totalitară ce a marcat profund societatea românească, și ale cărei urmări le resimțim și astăzi, se găsește radiografiată cu luciditate în aceste pagini dense. Nimic nu-i scapă autorului în acest mozaic narativ, astfel că „Apă neagră” comportă multiple interpretări, urmărind alternanța diferitelor planuri. Este un roman surprinzător, în care frazele au naturalețe, dar par, totodată, lucrate cu migală, conturând personaje pitorești, stări de fapt sau de spirit, o întreagă lume care, în mâinile autorului, dar și în malaxorul istoriei, se comportă ca un boț de lut, frământat și modelat după nevoi.

Continuarea cronicii, pe Bookhub.  

Francisc de Assisi, de Hermann Hesse

Editura RAO, 2015
Traducere din limba germană: Graal Soft

Scrierea lui Hermann Hesse nu se constituie într-un roman,  ci într-o scurtă biografie a sfântului Francisc, pentru care autorul simte o deosebită admirație,  îl venerează mai bine spus.  Într-un stil oarecum diferit de cel pe care i-l cunoșteam lui Hesse,  istorioara curge blând,  pe parcursul a câtorva zeci de pagini,  cuprinzând puținele amănunte din viața lui Francisc de Assisi care se cunosc. Totuși, se conturează un tablou destul de clar, în care nuanțele sunt accentuate de entuziasmul autorului în fața acestui personaj inedit,  învăluit în misterul inaccesibil muritorilor de rând.