Prin viata, cu bine, cu rau, cu speranta

Ca in multe alte ocazii, amalgamul de trairi din care isi extrage seva viata noastra mi se infatiseaza in minte, iar eu le trec in revista ca si cum as face-o pentru prima oara si-mi spun din nou ca e firesc sa fie asa- binele sa se impleteasca cu raul, bucuria cu tristetea, incordarea cu relaxarea- toate acele stari antitetice ce par sa coexiste in viata noastra, in noi. Aproape m-am resemnat cu gandul ca suntem mici pioni ce nu pot schimba lumea cu o simpla miscare si ca, in neputinta noastra, avem aspiratii inalte, formam un mic univers fragil in care viata e materia prima- la fel de fragila si ea.

Cladiri muribunde

Cum vremea placuta mi-a deschis noi orizonturi, incerc sa imbin preferintele celei mici cu ale mele, incat sa gasesc si eu un punct de atractie in micile excursii pe care le facem. Desi este inca mica, am deprins-o cu mersul pe jos distante lungi, care pot descuraja si un adult. Dar nu prea se plange, mai ales daca mergem in locuri in care se poate juca dupa bunul plac. Ieri, dupa ce am plecat din Cismigiu spre Universitate, am ales un traseu necunoscut, mai intortocheat ca de obicei, in dorinta mea de explorare a stradutelor ce sunt inca animate de cladiri vechi- una din pasiunile mele. Cat imi place sa le privesc, iar cele din acele zone sunt impresionante.

In oglinda...

Poate fi dureros sa iti constati propria inutilitate. Sau sa te privesti la un moment dat intr-o alta oglinda decat a ta si sa descoperi o imagine distorsionata a ceea ce credeai ca esti. Sa cazi intr-o apatie cauzata de socul acelei descoperiri, si sa nu mai stii care oglinda e cea sincera. Vazute in oglinda unele obiecte isi arata un alt chip, poate mai aspru. Si poate ca asa erau de fapt, dar vazute dintr-un unghi ascutit pareau mai placute vederii, cusururile le erau ascunse in lateralele inaccesibile vederii. Iar privite in acea oglinda s-au dezvaluit in totalitatea lor, cu santurile ce le brazdau, pline de mizerii si diformitati.

O senzatie speciala...

Nu credeam ca voi trai o senzatie atat de sublima. Sa scriu cu stiloul dupa atatia ani, sa-l simt alunecand pe coala caietului, iar cuvintele sa iasa incet- incet, sa-mi vina in minte unul cate unul... In timp ce scriu un cuvant, mintea mea le ticluieste pe urmatoarele. Si textul curge, in momentele de deplina inspiratie, intr-un cu totul alt mod decat atunci cand scriu la taste. Uneori am senzatia ca am niste trairi pe care altii nu le-ar intelege, pe care doar putini le-ar putea intelege atunci cand incerc sa mi le exprim.

Despre imprevizibil

Imprevizibilul joaca un rol destul de important in viata noastra. Sunt suficient de multe aspecte ce poarta amprenta sa, poate mai multe uneori decat cele pe care le putem controla sau macar prevedea. Poate fi frustrant sau interesant, depinde din ce unghi privesti lucrurile si, nu in ultimul rand, de natura acestor lucruri imprevizibile. Exista o oarecare teama de necunoscut, dar aceasta teama are si un dram de curiozitate.

Nu stiu daca mi-ar place sa cunosc dinainte ceea ce va urma. De fapt, nu cred ca mi-ar place,

Voi tineti la suparare?

Am vrut sa scriu despre un conflict internautic pe care l-am avut ieri, dar apoi m-am razgandit. Am ajuns la concluzia ca nu merita efortul asta. Despre certuri in mediul virtual parca am pomenit mai demult, daca nu ma insel, insa de data asta a fost altceva. Nu-mi plac astfel de conflicte, dauneaza aspectului pielii. De ce sa mi se rideze tenul pentru o persoana care, de altfel, nu inseamna nimic pentru mine?  Daca ieri eram mai inversunata, astazi sunt capabila sa ignor si e mult mai bine asa.

Nu stiu cum sunteti voi, dar eu rareori reusesc sa raman intr-o stare tensionata

Inceput de depresie?

Aseara stiu ca ma gandisem despre ce voi scrie azi. Si intre timp am uitat. Dar sunt intr-o stare de amorteala fizica si lipsita de chef, incat se intelege ca o sa-mi ia ceva sa-mi revin. Ieri am avut o zi plina si obositoare, azi va fi una aproape in totalitate casnica, insa mult mai enervanta. Nu e ca atunci cand nu stiu cum va decurge ziua, azi stiu ce am de facut, dar imi displac profund activitatile respective. Privesc in jur si-mi vine sa ma urc pe pereti. Sunt macinata de frustrari, revoltata impotriva obligatiilor cotidiene si intoarsa pe dos.

Sa pretuim mai mult sanatatea

Cand citesc sau aflu pe alte cai povesti de viata triste precum aceasta, realizez cat sunt de norocoasa si fericita in ciuda problemelor. E trist ca doar in astfel de cazuri constientizez ceea ce am sau mai bine zis sunt multumita ca nu am probleme mai grave, de nerezolvat. Pana la urma, daca stau sa ma gandesc, sanatatea e unul din cele mai importante lucruri din viata noastra, dar la care, din nefericire, in nepasarea noastra, refuzam sa ne gandim prea des si cu mai multa sarguinta. Ni se pare ca ea e de la sine acolo, in noi, ca avem dreptul la ea, si nu facem prea multe sau poate chiar nimic sa ne-o pastram.

Atatia de "trebuie"...

Pe marginea lui trebuie se pot discuta mult mai multe decat ceea ce am prefigurat eu in descarcarea psihica de luni. Cum zicea si Mircea, trebuie facuta o distinctie intre aceste obligativitati. Sunt unii trebuie impusi de propria persoana si altii impusi din exterior, de norme de conduita sau de convietuire sau de alte persoane. Acei trebuie din interior sunt foarte putini in cazul meu. Din exterior insa sunt foarte multi. Si asta pentru ca eu nu am pretentii prea mari de la mine sau de la mediul in care ma zvarcolesc sa exist. Intr-un fel, pot spune ca nu accept cu tragere de inima toate ce sunt impuse de modul unanim acceptat de viata.

Geamantan sau sertare?... pentru amintiri

La inceputul cartii Supleantul, Petru Popescu face referire la geamantanul memoriei. Amintirile sale sunt metaforic depozitate intr-un geamantan. Imediat, gandul meu a poposit la amintirile mele, ce sunt depozitate  in sertare (paradoxal, eu nu prea am sertare in casa, dar asta e alta poveste). Si nu m-am putut abtine a face o corelatie intre modul de depozitare a amintirilor si ceea ce sugereaza aceste depozite. Fara indoiala, geamantanul simbolizeaza calatoria, o calatorie vesnica, amintirile il insotesc pe posesorul lor oriunde acesta merge. Sertarele mie imi sugereaza stabilitate, sedentarism, radacini bine infipte.

Februarie deja- alte file rupte

Si trecu prima luna din ast an. Iar eu, ca de obicei, spectator al trecerii timpului, deja obositoare cred cu fiecare astfel de constatare. Insa mi-e necesar sa-mi reamintesc mereu in ce data sau zi a saptamanii suntem, caci in realitate sunt tare zapacita, mereu incurc zilele si traiesc cu impresia gresita ca e o anumita zi si de fapt e alta. Altfel spus, trebuie sa mai arunc ancora prin calendar, insa timpului nici ca-i pasa de unitatile noastre, in care l-am impartit. Nici nu incepe bine saptamana, ca ne trezim ca suntem aproape de sfarsitul ei. Si asa zboara filele cartii noastre, rupte de vant, una cate una, zi dupa zi.

Feminism? Egalitate? Neah, suntem diferiti

Lupusor imi solicita un articol pe teme feministe... hmmm... da’ eu nu-s feminista, cel putin nu cred sa fiu. N-as putea sa sustin suprematia sexului din care fac parte, pentru ca eu am opinii moderate in ceea ce priveste cele doua sexe. Nu am cazut in niciuna din extreme. Ca sa raspund oarecum mesajului transmis prin al sau articol, or fi barbatii de neinlocuit, dar si femeile-s asemenea. Ambele sexe sunt utile omenirii in general si unul altuia in aceeasi masura. Eu insa nu le consider egale, pentru ca n-au cum, sunt diferite din multe

Amintiri din copilarie in prag de week-end

Am reusit de dimineata sa termin misiunea imposibila, ceea ce inseamna ca am cam terminat ce era mai greu, dar am asa un gol in stomac si parca nimic nu ma multumeste...din cate am constatat de-a lungul timpului, sunt nitel meteo-sensibila si poate astfel se explica starea mea. Nu-mi vine sa sar intr-un picior de bucurie, desi suntem in prag de week-end...s-au acumulat prea multe tensiuni nervoase si nu le-am descarcat...nici macar aici...pentru mine, blogul inseamna si un fel de terapie...de mica am fost adepta terapiei prin scris si tineam adesea jurnale...nici nu mai tin minte cate am inceput si ce prostioare scriam in ele, de mi-ar fi rusine sa le citesc, dar cred ca nu sunt caz singular...mi-amintesc de un jurnal prin clasa a saptea in care tineam ascunsa prima mea nota de 4 pe o lucrare la fizica...acel 4 insemna un dezastru daca aflau ai mei pentru care de cand ma stiu am insemnat doar scoala, restul personalitatii mele nu a contat...incecam sa prelungesc cat mai mult momentul, sa afle cat mai tarziu de isprava mea, dar oricum aflau la sfarsitul trimestrului/semestrului, ca nu mai stiu ce era...ei, si unde tineam eu oare jurnalul? ...in dormitor, intr-o noptiera, unde dormea mama sau tata, nu mai tin minte care din ei, dar oricum, nu are relevanta asta, ci faptul ca era la nasul lor...si evident ca intr-o zi l-au gasit si s-a dezlantuit potopul...ce a fost mai groaznic si mai incriminator, nu stiu...nota 4 sau insemnarile din jurnal? Cert e ca oricum s-a prabusit cerul, imi amintesc si acum groaza de care eram cuprinsa si in stomacelul meu era un uragan, nu fluturasi...

Nu m-am invatat minte si am mai scris de-a lungul timpului, pentru ca imi facea bine si pentru ca nu-mi placea sa vorbesc chiar tot cu fetele...Acum nu mai scriu, stiu ca niciun jurnal nu e suficient de discret pentru a-mi pastra secretele, cum nici oamenii nu stiu a pastra un secret...nu mi-am mai eliberat de multa vreme gandurile tainice, nu mi-am mai expus pe tapet trairile interioare, dar, uneori, simt nevoia sa scriu...si scum scriu pe blog, dar, evident, nu la modul in care as face-o intr-un jurnal, din considerente mai mult decat evidente...

Voi aveti experiente cu astfel de jurnale?

Relaxare de week-end

Nu ma asteptam, dar o parte din incordarea de care va vorbeam a disparut in cursul aceleiasi zile...poate ca nici nu era atat de dificil sau poate ca asa imi place sa cred acum, cand totul e mai bine. Si, in incercarea de a ma relaxa, m-am bucurat de soare, asa cum nu credeam ca o voi putea face intr-o zi caniculara, cand tot ce iti doresti e putina umbra, putina racoare. Cerul era atat de senin, incat se intrezarea o particica firava a lunii...un cer atat de clar...si ma gandeam cat imi va lipsi soarele daca previziunile meteo se vor adeveri...incercam sa ma incarc cu energia lui, sa o pastrez in interiorul meu pentru zilele invaluite de nori...apoi am realizat ca nu eu sunt sursa bucuriilor mele, desi eu sunt cea in masura sa le dea frau...azi, ziua a inceput sub auspicii destul de bune, in pofida instabilitatii vremii...noaptea trecuta m-am trezit din nu stiu ce motiv si am constatat ca afara e furtuna...si ciudat, dar mi-a placut...chioara de somn, am stat si am privit un pic pe geam...mi-am dat seama ca azi programul nu va fi prea departe de casa si, totusi, nu mi-am stricat dispozitia...nu e nici o zi buna, dar nici o zi rea...e o zi neutra...aerul e cam sufocant, apasator chiar, dar nu-mi imprima niciun strop de nervozitate...dupa ce doarme bebe, ma voi cufunda in paginile cartii, caci nu am treburi urgente de facut...am aranjat pana acum prin casa si nu-mi ramane decat de gatit, dar asta o pot face si spre seara...tati e plecat cu treaba, asa ca il vom astepta cuminti, in casa...si poate, diseara, vom iesi undeva...Voi cum va petreceti acest week-end capricios?

Cat din viata noastra inseamna placere si cat- obligatie?

O fi atat de greu sa acorzi o parte din pretiosul tau timp lucrurilor care iti fac placere? Daca nu am face si ce ne place, ce farmec ar mai avea viata? De cele mai multe ori, in prea multe cazuri, castigarea existentei are natura unei obligatii…putini sunt cei care se intretin facand ceva ce le face cu adevarat placere. E adevarat ca ne adaptam oricarei situatii si, pentru a nu percepe activitatea noastra ca pe o corvoada, incercam sa-i gasim aspecte care sa ne placa, macar intr-o masura cat de mica. Dar, pe de alta parte, tanjim la acel ceva care ar transforma munca intr-o placere…si, daca nu avem norocul de a pune semnul egal intre munca si pasiune, macar putem ca din acest timp insuficient de cele mai multe ori, sa rupem o parte pe care sa o dedicam pasiunilor  noastre, chiar daca asta nu ne aduce vreun castig material. Caci nu tot ce facem e musai sa fie in spiritul obtinerii de bani…daca se intampla si asta, nu putem fi decat multumiti. Insa nu putem trai ca niste masini programate sa faca mereu acelasi lucru, fara sa simtim satisfactie. Si nici nu putem astepta sa iesim la pensie pentru a ne dedica lucrurilor de care nu am avut timp in tinerete…adesea se intampla insa sa procedam asa, ne gandim ca acum, cat suntem in putere, trebuie sa facem bani, nu mai avem timp si pentru altceva, ne consolam cu gandul ca atunci, la pensie, vom avea timp destul sa facem si aia si aia…insa o parte din noi nu mai ajungem sa traim acea varsta…e o realitate pe care nu trebuie sa o neglijam. Chiar daca refuzam sa ne gandim la astfel de aspecte, imaginandu-ne un traseu al vietii firesc, dinainte planificat, macar in linii mari…inevitabilul se poate produce, oricand…Si nu e pacat sa ne privam de placerile pe care avem posibilitatea de a ni le oferi?

O zi anonima

A mai trecut o zi…de fapt mai sunt cateva ore, dar deja le intrevad clapele ce vor face sa rasune ultimele acorduri… Si apoi o alta zi isi va face aparitia nestiind ca peste putin timp va pieri si ea, fara sa scrijeleasca pe raboj binecunoscutul semn…o alta zi fara nume, o zi anonima…o zi in care clipele vor curge pe apa timpului…sau apa sambetei. : )  Si ne vom intreba ce s-a ales din ea…la fel cum in aceste clipe ne intrebam despre aceasta…zile..nopti…un lant nesfarsit, dar nu pentru noi…pentru noi, lantul se incheie undeva, o data si-o data…

Suntem doar fire de nisip...

... purtate de vantul vietii, ridicate in inalturi si apoi prabusite de la diverse inaltimi pe stancile colturoase…cat suntem sus, in zbor, suntem fericiti, insa totusi stim ca in orice moment se poate ivi o stanca de care sa ne izbim sau poate ca vantul se potoleste si ne arunca acolo, jos. Si noi nu putem controla asta, totul se intampla fara voia noastra, nici nu putem prevedea ce va urma, pe unde ne va purta acest vant, adesea nemilos. Stim ca asa e viata…o succesiune de bine si rau, de urcusuri si coborasuri, de soare si nori…nu ne putem impotrivi, trebuie sa acceptam si sa ne obisnuim sa traim…chiar daca in adancul nostru ne razvratim si am vrea ca totul sa decurga altfel…Nu intelegem sensul acestui traseu zbuciumat pe care il parcurgem, nu stim nici macar de ce trebuie sa traim, la ce folosesc existentele noastre marunte…optimismul e inghitit de pesimism si in acele clipe suntem incapabili sa vedem si altfel lucrurile…sunt momente in care rozul e ultima culoare pe care ai fi capabil sa o vezi, iar alteori ti-e imposibil sa vezi intr-o alta culoare.

Emotiile si perceperea realitatii

Dupa povestioara lui Mircea Vladut, am inceput sa ma intreb cum apare suferinta, cum prind viata emotiile in interiorul nostru…O anumita imagine da nastere anumitor trairi…imaginile sunt modul in care ne reprezentam noi anumite lucruri, anumite situatii…totul porneste de la ceea ce percepem noi, de la modul in care percepem anumite lucruri…e cunoscut faptul ca fiecare din noi isi creeaza propria imagine asupra aceluiasi lucru,  chiar si atunci cand diferentele sunt insesizabile. Atunci cand noi dam lucrurilor, situatiei in care ne aflam, o nuanta intunecata, e firesc ca vor aparea emotiile negative, suferinta legata de acel fenomen…in sens invers,  tot noi putem zugravi intr-o nuanta optimista ceva ce pentru altul pare dezastruos...atunci cand gandurile noastre sunt pozitive…nimic nu e doar bun sau doar rau, depinde doar de unghiul din care privesti, de ceea ce vrei sa vezi din acel lucru. Noi ne provocam singuri si suferinta si bucuria, pornind de la ceea ce vedem, de la modul in care privim ceea ce vedem…Daca vreti sa intelegeti mai bine, e musai sa cititi si povestioara…e un exemplu mai mult decat sugestiv.

Daca ati primi in fiecare dimineata 86 400 de dolari...

... sau euro sau lei, nu conteaza prea mult moneda, ce ati face cu ei, in conditiile in care tot ce nu ati cheltuit in ziua respectiva vi se ia inapoi? Nu e ideea mea, am citit despre asta in cartea “Si daca e adevarat…” a lui Marc Levy si m-am gandit ca e ceva ce merita impartasit si altora…Reusiti sa-i cheltuiti sau ii lasati sa se piarda? Si daca ii cheltuiti, cum o faceti?

Ratiune si simtire

Acasa la tine, poti face orice doresti, in limitele legii…acolo trebuie sa te simti liber si sa faci ceea ce iti place…

In viata, nu trebuie sa te privezi de bucuriile pe care iti sta in putere sa ti le faci…daca ti-e pofta de ceva, de ce sa ramai cu gustul amar al neimplinirii, atata timp cat comportamentul tau nu deterioreaza relatiile cu cei apropiati…viata e atat de scurta, niciodata nu stii cand se va termina…sa aduni bani, refuzandu-ti micile placeri ale vietii, nu te va umple pe dinauntru…daca faci din asta un scop al vietii, nu vei reusi sa te bucuri de viata…Sunt atatia oameni ce isi petrec cea mai mare parte a vietii ca niste roboti, acaparati in ore nesfarsite de munca, doar pentru a avea cat mai multi bani…stiu, oricine si-ar dori mai mult, dar daca pentru asta trebuie sa-ti sacrifici timpul petrecut cu cei dragi sau cel petrecut cu tine insuti, ce mai inseamna viata ta? …nu-mi place sa imi planific in amanunt fiecare an din sirul vietii mele, eventual si din cel al urmasilor mei, pentru simplul fapt ca nu vreau sa ma privez de bucuria de a avea vise, pentru a gusta din surprizele si imprevizibilul vietii…rigiditatea nu ma caracterizeaza. Cu siguranta sunt multe persoane care au o conceptie complet diferita, care vad lucrurile doar prin prisma unei meticulozitati logice, planificand fiecare gest, fiecare actiune, fiecare emotie. Cred ca in toate trebuie totusi sa existe un echilibru, nu putem fi doar rationali, cum nu putem fi condusi doar de simtire…trebuie sa le acorzi credit amandorura si, cel mai important, sa stii cand sa iei o doza din fiecare.

Sa te simti fericit nu e greu, insa de multe ori noi suntem cei care nu avem disponibilitatea necesara sau chiar o consideram o mediocritate. Ne impunem anumite standarde si in lupta de a le atinge, uitam sa mai traim…caci doar traind putem fi fericiti.

Cineva acolo sus ma iubeste si m-a iubit mereu, chiar daca de multe ori am facut greseli…problemele si-au gasit intotdeauna o rezolvare si, desi in prima faza m-am lasat prada stresului, apasarii, am continuat gandind pozitiv si solutia a venit de multe ori de la sine.