Ce zile! Iar cea de azi este şi mai cruntă. Proximitatea bolii şi a morții sunt înfiorătoare, pe mine mă cutremură chiar dacă este vorba de un necunoscut, darămite dacă persoana în cauză face parte din familie. Cu 5 ani în urmă, trecea hotarul morții un suflet ce îmi fusese apropiat. Astăzi se luptă cu neputința o altă persoană şi pronosticul este dezolant.
Mă gândesc cât de dureros este să realizezi că totul e pe cale să se sfârșească. Sub povara anilor ce şubrezesc trupul, să îți atingi cu mâna sfârșitul, să îl vezi înaintea tuturor. Tot ce-a fost vis, dorință, bucurie a apus demult, iar în față nicio astfel de bucurie nu se mai poate întrevedea. Viața ce umplea altădată trupul, fără să-i lase vreun răgaz, s-a scurs încet şi un ultim strop se prelinge către punctul final.
Astăzi soarele, copacii, iarba nu mi-au putut dezvălui frumusețea lor or n-am putut eu să o gust, căci nu mă simt bine, starea febrilă îmi înmoaie puterile şi am sperat că măcar să scriu voi reuşi. De altele nu m-am putut lega în a doua parte a zilei. Dimineață am căutat să culeg ceva entuziasm din cele două cărți de pe elefant pe care le-am ridicat din pick-up point şi din plimbarea în parc, unde am reușit să şi citesc cât am stat. Am mâncat de nevoie, nu de poftă, pentru că iau un antibiotic puternic. O stare îngrozitoare, enervantă. Sper să reușesc să mă odihnesc măcar, căci nici de somn nu am avut parte. Dar cum nu îmi e prea bine când stau întinsă, probabil nici odihnă n-o să am. Cât aş vrea să fiu din nou sănătoasă, să pot respira frumusețea din jur. Teii sunt pe cale să înflorească şi abia aștept să mă pierd în aroma lor.
sâmbătă, 7 mai 2016
miercuri, 4 mai 2016
Amintiri din răcelile copilăriei mele
De multe ori aștept un motiv anume pentru a scrie, dar apoi realizez că nu e neapărat necesar să pornesc de la un titlu sau de la o idee, ci pot lăsa să curgă laolaltă gânduri amestecate ivite de nicăieri, înainte ca ele să se refugieze din nou în cotloanele nevizitate ale minții. Am pus la fiert o oală cu apă ca să o amestec în lighean cu sare și să îmi țin în ea picioarele încercând să alung puiul de răceală ce mă curtează. Săptămâna trecută foloseam alt remediu băbesc - săculețul cu sare încălzită pus pe pieptul fie-mii, care a dat rezultate neașteptate. Așa îmi punea și mie bunica sare, avea un săculeț anume făcut pe care îl păstra pentru inevitabilele ocazii viitoare, căci eu eram mai mereu cu gâtul praștie sau cu felurite afecțiuni respiratorii. Vremea aceasta umedă îmi displace. Am senzația că plouă de-o săptămână. Beau cel puțin doi litri de apă, iar în zilele când merg la sală beau patru. Cred că e suficient lichid, nu-mi trebuia și ploaia rece și necontenită, să mi se înece corăbiile. Am și un presentiment (fără vreo legătură cu ploaia) venit sub forma unei idei clare, pe care nu-l voi dezvălui decât dacă va fi să se împlinească, ceea ce nu ďoresc. Grijile și problemele curg și ele asemeni ploii.
Mi-am amintit și de inhalațiile pe care le făceam tot în caz de răceală, cu o substanță al cărei miros este viu în mintea mea și acum, după atâta vreme. Medicamentele copilăriei mele au reprezentat adevărate traume. Nu pot uita cum era când mă trezeau noaptea la 12 și dimineața la 6 și mă duceau cu Dacia cea bătrână, cu tapițeria ei rece, la camera de gardă din policlinica de copii, pe ai cărei pereți se găseau felurite ilustrații cu Vi și Mi, ca să mi se facă injecții. Retrăiesc în minte clipele acelea ce nu au fost nici puține, nici rare. De câte ori mă îmbolnăveam, mă rugam să îmi prescrie doctorul Polidin, căci durea mai puțin. N-aveam baftă, posteriorul meu avea parte în cel mai fericit caz de ampicilină, atunci când nu se impunea odioasa oxacilină, penicilina sau mai rău, eritromicina. Pentru vârsta modestă pe care o aveam, era uimitor că rețineam toate denumirile acelea complicate. Aș fi înghițit bucuroasă siropuri cu gust dulce-amar, cum se găsesc astăzi, în loc să suport flacoane acelea cu praf alb și dop de cauciuc, care mi-ar da și acum fiori văzându-le.
Mi-am amintit și de inhalațiile pe care le făceam tot în caz de răceală, cu o substanță al cărei miros este viu în mintea mea și acum, după atâta vreme. Medicamentele copilăriei mele au reprezentat adevărate traume. Nu pot uita cum era când mă trezeau noaptea la 12 și dimineața la 6 și mă duceau cu Dacia cea bătrână, cu tapițeria ei rece, la camera de gardă din policlinica de copii, pe ai cărei pereți se găseau felurite ilustrații cu Vi și Mi, ca să mi se facă injecții. Retrăiesc în minte clipele acelea ce nu au fost nici puține, nici rare. De câte ori mă îmbolnăveam, mă rugam să îmi prescrie doctorul Polidin, căci durea mai puțin. N-aveam baftă, posteriorul meu avea parte în cel mai fericit caz de ampicilină, atunci când nu se impunea odioasa oxacilină, penicilina sau mai rău, eritromicina. Pentru vârsta modestă pe care o aveam, era uimitor că rețineam toate denumirile acelea complicate. Aș fi înghițit bucuroasă siropuri cu gust dulce-amar, cum se găsesc astăzi, în loc să suport flacoane acelea cu praf alb și dop de cauciuc, care mi-ar da și acum fiori văzându-le.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Ce rămâne din noi
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Aceasta este pentru mine a cincea carte scrisa de Mircea Eliade pe care o citesc in cei aproape 3 ani de existenta a blogului. Inainte de bl...
-
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...