joi, 30 noiembrie 2017
Copil ieri, copil azi
Parcă mai ieri aveam 5-6 ani și buchiseam pe o broșurică versurile colindului acesta. Erau un pic altfel, dar linia melodică este aceeași, am ascultat și alte variante, aceasta e singura care păstrează ceea ce-mi amintesc eu de atunci. Și de când aveam 5-6 ani îi cânt bunicii acest colind. Când nu am putut să-i bat la ușă în seara de Ajun și i l-am cântat la telefon, ne-au podidit lacrimile pe amândouă, fără să fie nevoie să ne explicăm de ce și cum. Știam amândouă de ce. Habar nu am pe unde e acea broșură, dar o văd cu ochii minții și mă revăd pe mine cu al naibii de mulți ani în urmă (când oare au trecut?), așteptându-l pe Moș Crăciun, plină de speranțe, de vise, însuflețită de acel avânt unic al copilăriei care nu va dispărea de tot atâta timp cât bunica mă va aștepta să-i bat la ușă în ajun de Crăciun. Voi continua să fiu copil cât timp ea va rămâne aici. Bunicii mei sunt poarta către anii copilăriei. Și acea poartă îmi va rămâne deschisă atâta timp cât ei se îndură să îmi rămână alături.
duminică, 15 octombrie 2017
Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intrat într-o nouă etapă, la care se adaugă celelalte pe care le aveam și până acum. Am avut parte de o vară încântătoare. De la ultima postare, am mai ajuns la mare de două ori, preț de câte un week-end, ultima oară acum o lună, când nici nu mai speram. Începuse deja școala și lunea de după, moțata mea era singura cu fața arsă de soare, de îi era teamă că vor râde copiii de ea. Deh, fiind la jumatea lui septembrie, nu am catadicsit să folosim creme protectoare, iar de stat pe plajă am stat pe săturate. Deși îmi luasem de citit, n-am reușit să parcurg mai mult de 10 pagini. Am preferat să savurez cu toate simțurile prezența mării și trebuie să recunosc că încă mă hrănesc din amintirile acelui week-end. Tot așa cum îmi trag seva și din cărțile pe care le citesc. În vâltoarea supraviețuirii de zi cu zi, pentru mine sunt esențiale aceste rezerve de energie. Chiar dacă uneori nu reușesc să citesc prea mult, așa cum s-a întâmplat în ultimele zile, din pricina unei răceli sâcâitoare care a degenerat în bronșită și de care încă nu am scăpat, dar s-a ameliorat.
De la „Anvers” încoace (aceasta fiind postarea anterioară), am mai citit o carte de-a lui Bolano - „Literatura nazistă în America”, vreo două de-ale lui Bukowski, netraduse la noi, din câte știu - ”The Bell Tolls for No One” ( un fel de replică la romanul lui Hemingway - „For Whom The Bell Tolls?”) și ”Septuagenarian Stew”, care cuprinde și povestiri, și poezii, și uite-așa am dat și de gustul poeziilor lui Buk. Am mai citit „Întreabă praful” de John Fante, tot în engleză, precum și o carte aflată în pregătire la Humanitas Fiction - ”The Underground Railroad”. Toate mi-au plăcut foarte mult, altfel nici nu-mi pierdeam vremea cu ele, dat fiind că am o listă îngrozitor de lungă de cărți pe care aș vrea să le citesc. Cea mai recentă lectură este „iubire cu i mic” de Francesc Miralles, o cărticică încântătoare, care m-a scos din pasa proastă în care mă aflam.
Hai că m-am lăudat destul cu lecturile din ultimele două luni. Nu am acum dispoziția necesară pentru a scrie o recenzie uneia dintre ele. Despre unele am scris pe Bookhub, pe altele le-am păstrat doar pentru mine. Ce nu pot ține însă pentru mine este apariția unui nou membru în familia noastră, nepoțica mea Teodora Maria, pe care am văzut-o doar în poze și filmulețe (noroc cu tehnologia asta) și care mi-e tare dragă. De la distanță, încerc să țin pasul cu felul uimitor în care crește și descoperă lumea din jur. În curând o voi vedea și live (fiică-mea numără zilele și, contrar așteptărilor ea, care spunea mereu că nu-i plac bebelușii, este topită după verișoara ei), abia aștept. :)
Speram să am parte și de niște cățeluși de la odrasla patrupedă adoptată în urmă cu câteva luni. Nu am apucat să o sterilizez și s-a combinat cu câinele pe care îl aveam, de vreo 3 ori mai mare decât ea. Doar că a avut probleme și puii au murit în burtă cu mult înainte de a ne da noi seama că e ceva în neregulă. I-a trecut glonțul pe lângă tâmplă, cum s-ar spune, era să facă septicemie, nici acum nu a trecut pericolul, după o cezariană de urgență și câteva zile de tratament. Acum este sterilizată, sper să depășească acest hop care ne-a dat emoții. E doar o cățelușă maidaneză pe care am cules-o din fața porții de la țară, unde își tot făcea veacul după ce am hrănit-o de câteva ori. Am băgat-o în curte la începutul verii, după câteva săptămâni în care nu abandonase „postul” din fața porții. Am vaccinat-o, i-am pus microcip, am tuns-o - ne-am ocupat de ea mai mult decât ne ocupasem de restul animalelor ce au rămas fidele curții în care nu mergem decât la sfârșit de săptămână. Un vecin le dă de mâncare în fiecare zi și nu o duc rău deloc. Maya, căci așa o cheamă pe cățelușa în cauză, a intrat repede în grațille noastre, mititică și vigilentă cum e ea. Momentul critic prin care a trecut ne-a apropiat-o și mai mult. Nu puteam să o lăsăm să moară. Noroc că veterinarul locuiește în apropiere și este un om devotat meseriei sale. A reușit să o salveze într-un moment când moartea îi dădea târcoale. Acum este veselă și mănâncă, aleargă și latră cum făcea altădată, deși este încă sub tratament.
Mă uit în calendar și văd că jumătate de toamnă s-a dus deja. Cu excepția câtorva zile reci și umede, n-am ce să-i reproșez. Mi-a întrecut așteptările și mi-a scurtat așteptarea. Voi încerca să extrag ce e frumos din lunile care urmează. Mă așteaptă zeci de cărți minunate, pe lângă nenumăratele ore de muncă pe care nu le pontează și nu le plătește nimeni. Alea de full time mom and wife. :)))) Deocamdată, mezina mea se descurcă cu temele, cu noile provocări pe care le aduce statutul de elev. Că nu au primit manuale de mate și a trebuit să le cumpărăm noi, ca să nu bată pasul pe loc, e o altă problemă. Una generată de uimitoarea viață politică a României. În paralel, lucrăm și de pe auxiliare, acasă, profitând de faptul că ordinul ăla idiot îi vizează doar pe profesori. Ce e în manual mi se pare puțin pentru capacitățile copiilor. Deja fiică-mea mi se plânge că la engleză fac chestii pentru bebeluși. :)))) Înclin să cred că programele școlare nu țin pasul cu capacitățile copiilor. Generația touch-screen mă uimește în fiecare zi, nevoile lor de informare depășesc adesea limitele pe care sistemul actual de învățământ li le oferă. Poate un studiu mai aprofundat asupra lor ar putea duce la o programă mai adecvată nevoilor lor. Pe vremea mea, informatica se preda din clasa a noua. Ulterior, a fost introdusă din clasa a cincea. Însă, la cum îi văd eu pe cei de 7-8 ani de-acum, cred că nu ar strica dacă le-ar fi introdusă ca materie în ciclul primar. Mulți dintre ei au ca jucării preferate tabletele și smartphone-urile. Într-un cadru organizat, pasiunea lor ar putea fi mult mai bine fructificată. Nu-și permite toată lumea cursuri extra-școlare în acest domeniu. Copiii ăștia învață singuri să navigheze în spațiul virtual înainte de a învăța să scrie de mână. Nu zic că nu sunt necesare noțiunile care li se predau, dar cred că au nevoie de mai mult, și acel mai mult să fie adaptat nevoilor și tendințelor lor de dezvoltare. Până una-alta, se descurcă fiecare cum poate, pentru a răspunde nevoilor informaționale ale propriilor copii.
sâmbătă, 19 august 2017
Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai
Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan care, în al său roman „Diavoli fragili” a presărat referințe intersante la opera chilianului, încât mi-a stârnit o curiozitate care s-a cerut a fi satisfăcută cu celeritate. Mai întâi, „Detectivii sălbatici”, prin care am pătruns în spațiul tulbure al operei lui Bolaño, am cunoscut deșertul Sonorei, fascinant, plin de mister. Am continuat cu „Amuleta” unde am regăsit-o pe Auxilio Lacouture, „mama poeziei mexicane”, a cărei voce o remarcasem în mod special în cadrul „Detectivilor”. De ziua mea mi-am făcut cadou cel mai grandios proiect al lui Bolaño - 2666, un roman excepțional pe care l-am citit nesperat de repede, în pofida celor 1100 de pagini ale sale.
luni, 31 iulie 2017
Rămas-bun, iulie
Sunt îndrăgostită de vară, mai ales de luna iulie, cea în care m-am născut și care s-a strecurat și în numele meu. Parcă aș suporta tot restul anului doar pentru a trăi vara, cât de intens pot. Și nu pot atât de intens cât mi-aș dori, mă limitez la locurile și experiențele care îmi sunt la îndemână, visând la călătorii întinse cât e vara de lungă, pe țărmul mării noastre sau peste mări și țări. Uneori, respir pur și simplu aerul apăsător și cald și mă bucur de senzațiile pe care mi le oferă hainele lejere. Acest iulie ce astăzi se sfârșește m-a purtat mai întâi pe la munte, apoi la mare, stațiunea Jupiter, de care nu credeam că mă voi atașa atât de mult. Mi-am creat singură amintiri nemuritoare, care acum mă însoțesc și-mi umplu sufletul de freamăt și ochii de lacrimi. Diminețile în care mă trezeam fără greutate la ora 5, pentru a merge pe plajă. Din cele 6 zile, în 3 am văzut soarele ieșind direct din mare, în vreme ce valurile îmi atingeau picioarele. În celelalte 3 zile, o dungă de nori a întârziat cu câteva minute apariția soarelui, dar asta nu mi-a diminuat plăcerea de a fi acolo. Chiar și când apa s-a făcut foarte rece, nu mi-a pierdut optimismul, m-am bălăcit în continuare. Ce plăcut e să fii în zori pe plajă, când încă nu s-a pornit zumzetul turiștilor! Atunci poți face abstracție de prezența celorlalți „nebuni” și te simți doar tu și marea. Și cât e de splendidă înainte de-a lăsa soarele să se ridice la orizont! Și-apoi, nici nu mai spun, priveliștea este divină, magică. A meritat renunțarea la somn și cele câteva minute pe care le mergeam pe malul lacului Neptun, pentru a ajunge acolo unde fericirea poate fi atinsă cu mâna.
sâmbătă, 8 iulie 2017
Marea mă cheamă la ea
N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plasează în stadiul copilăriei. Mai sunt câteva ore și nu am stare. Nu mă pot concentra să citesc, de dormit încă nu reușesc, deși va trebui să mă trezesc cu noaptea în cap. Dar pot să scriu și prin scris pot așterne o parte din emoțiile mele. Gândul la mare mă copleșește, sunt atât de aproape de-a-mi ostoi dorul pe care îl port în suflet de aproape un an. De fapt, de mare mi-e dor mereu. Chiar și acolo mi se face dor pentru că niciodată nu-mi ajunge timpul să mă satur de ea. Nu știu cum ar fi să locuiesc la malul mării. Oare aș ajunge să mă satur? Poate că da, dar nu prea repede. :) O iubesc și rece și caldă, oricum ar fi. Nu cred în zodii, dar dacă e să mă iau după horoscop, sunt zodie de apă. Iulie e luna mea. Vara este a mea: Și marea e a mea. Într-un fel în care doar lucrurile imposibil de posedat îți pot aparține. Voi căuta să-mi fac rezerve pentru cine știe cât timp, savurând fiecare clipă, sorbind cât mai mult din vraja mării. Abia aștept să privesc soarele ieșind din mare. Somnul poate aștepta.
joi, 22 iunie 2017
ATELIER SMARTKID GRATUIT PENTRU PĂRINȚI ȘI COPII
Adu-ți copilul la atelierul de lectură
pentru copiii smARTkid, cu tema prietenia, iar noi, părinții, vom discuta despre
relațiile de amiciție, dar și de abuz, care se creează între copii,
despre vacanță și despre copiii speciali! Se întâmplă duminică, 25 iunie, de la
ora 18.00, la KALEIDOSCOPE (Bvd. Mărăşti nr. 35, punct de reper: Biserica
Caşin).
Evenimentul are două
componente: mini-conferinţă pentru părinţi şi atelier smARTkid adresat
copiilor, un eveniment marca 7 ARTE.
Speakerii evenimentului:
·
Adele Chirica, preşedinte Asociaţia
pentru Dravet şi alte epilepsii rare
·
Ioana Marinescu, blogger,
www.pisicapesarma.ro
·
Neacsu Teodora, învăţător, ciclul
primar, Colegiul Naţional de Muzică Geroge Enescu
· Iulia Stoian, psihoterapeut, consultant
Analiza Aplicată a Comportamentului, preşedinte Asociaţia ON Institute.
Vom discuta despre
provocările pe care le aduce în viaţa copiilor nostri şi a noastră relaționarea
dintre copii
- Cum pot să-mi ajut copilul să
dezvolte relaţii frumoase de colegialitate la şcoală și la joacă
- Cum învăţăm un copil tipic să
interacţioneze cu un copil special?
- Cum să colaborăm, părinții de copii
tipici și părinții de copii speciali, pentru ca și cei mici să ne urmeze
exemplul?
- Cum ajut copilul să nu fie victima
bullyingului şi ce pot să fac pentru copilul meu dacă s-a transformat într-un
bully (agresor)?
- Ce putem cere celorlalți și ce putem
face noi înșine pentru a nu încălca drepturi și libertăți fundamentale, pentru
a nu răni și a nu discrimina?
- Ce exemple din alte sisteme de
învăţământ ne-ar putea fi un model?
Evenimentul este cu
intrare liberă şi se adresează părinţilor care au copii în ciclul primar,
clasele I-IV. Pentru că locurile sunt limitate, iar materialele destinate
atelierului pentru copii trebuie adaptate la numărul de participanţi, vă rugam
să vă înscrieţi folosind adresa de email liviarosca@gmail.com şi să precizaţi
numărul de adulţi şi de copii participanţi.
Evenimentul poate fi
accesat pe facebook la aceasta adresa:
Asociaţia 7 ARTE este o
organizaţie non-profit infiinţată în august 2015 care promovează educaţia şi
cultura. SmArtkid este un proiect de educaţie experienţială care constă în
ateliere creative, educative şi recreative pentru copii şi tineri.
Pentru mai multe
detalii despre ateliere și echipa de implementare, accesaţi www.7arte.org.
sâmbătă, 17 iunie 2017
A venit vacanța cu trenul de Franța și câteva recomandări de lectură
A venit vacanța! Sper ca astfel să reușesc să am mai mult timp pentru multitudinea de lucruri pe care nu am apucat să le fac în ultima vreme, din pricina programului plin și egal al fiecărei zile. Am reușit să citesc destul de mult, dar operațiuni ce necesită ore în șir de implicare nu prea mi-a fost dat să execut, ca de exemplu o curățenie generală. Și multe altele, dar să vedem cum voi reuși să-mi gestionez timpul. Oricum o bună parte din zi, până pe la jumătatea lui iulie, va fi destinată antrenamentelor la înot ale celei mici, iar după aceea vine ziua mea și sper să ajung la mare (de-ar fi după mine, m-aș muta acolo pe timpul verii măcar, dar asta este o altă poveste, un alt vis imposibil). Barem o săptămână și tot aș avea șansa să îmi încarc bateriile, să am la ce mă gândi încă un an. Mi-s vii în minte imagini de anul trecut, atmosfera peisajului binecuvântat - Saturn, Mangalia - mi se înmoaie ochii doar gândindu-mă la ele și să nu credeți că am făcut cine știe ce chestii memorabile pe-acolo. Să stau pur și simplu privind marea sau să mă plimb pe faleză și pe străduțele impregnate cu izul ei, să beau un pahar de sirop cu sifon în dogoarea după-amiezii, fără teamă de ultra-violete, profitând la maxim de fiecare clipă. Asta visez și nu pare mare lucru, dar totuși, nici nu-i ușor să-mi împlinesc visul. Să schimb, asemenea Dianei, răsuflările cu iz muced ale Bucureștilor cu briza aromată a mării. Toropeala de după-amiază a Mangaliei este plină de speranță și așteptare, apropierea mării te îmbie să te răcorești oricând ai dori, alergând către plajă cu sufletul plin de nerăbdare. Toate dorințele netrăite se-adună și se risipesc în larg, unde zărești siluete neclare ale vapoarelor pe care se pare că s-ar fi ascuns fericirea.
miercuri, 31 mai 2017
Prospături editoriale sau ce-am citit recent și e musai să vă recomand
Bookfest s-a terminat, dar spiritul lui încă bântuie prin intermediul minunatelor cărți care-au plecat în sacoșe personalizate spre casele și inimile cititorilor. Am bifat trei zile de târg și m-am întors entuziasmată de acolo, cu mâinile încărcate, de mă dureau încheieturile, dar efortul a meritat. M-am întâlnit cu oameni dragi mie, scriitori pe care îi simt aproape de sufletul meu, colegi din echipa Bookhub.ro, reprezentanți ai editurilor pe care le apreciez - zile frumoase și fructuoase, pline de experiențe inedite, de cafea delicioasă, de conversații din care nu m-aș mai fi desprins. Dar să revin la cărți, pentru a vă vorbi despre ultimele mele lecturi, toate proaspete, noutăți la Bookfest. M-am apucat și de altele, dar cum încă nu sunt gata, vă spun mai multe la timpul potrivit.
„Diavoli fragili” de Radu Găvan
După cum vă spuneam și în postarea anterioară, cartea aceasta este specială, mi-a provocat niște senzații surprinzătoare. Am savurat-o, am devorat-o și am lăsat-o să mă devoreze. Credeam că știu de ce e în stare Radu Găvan, că știu la ce să mă aștept în scrierile sale, dar acum s-a întrecut pe sine și a arătat că în mâinile sale literatura se poate comporta ca un aluat pe care-l modelează după sufletul său pentru că „scriitorul este acela care își rupe bucăți din el și le pune pe hârtie.” Povestea nu este una liniară și asta o face și mai fascinantă, de fapt romanul este compus dintr-o sumedenie de povești despre întunericul din noi și de lângă noi, despre literatură și despre ce înseamnă să fii scriitori. Multe din personajele ce se perindă în paginile sale sunt scriitori, dar niciunul nu-l poți considera ca fiind personaj principal, ceea ce amplifică minunata ambiguitate în care te aruncă romanul.
Și nu pot să nu vă pomenesc cartea la care m-a trimis romanul lui Radu Găvan, care îmi stă alături de vreo săptămână - unul dintre personaje face adesea referire la „Detectivii sălbatici” de Roberto Bolano, transformându-l într-o prezență palpabilă în cadrul istorisirii sale. Evident că mi-a stârnit curiozitatea și am citit deja o treime din imensul roman al lui Bolano.
Am scris despre „Diavoli fragili” aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.
„Povestiri din București” de Dana Fodor Mateescu
Un volum de proză scurtă care, în pofida faptului că se citește foarte repede, cuprinde texte de o profunzime mișcătoare. În spatele zâmbetelor pe care întâmplările povestite de autoare le provoacă fără doar și poate, se ascunde o melancolie care te răvășește, o undă de nostalgie pe care n-o poți ignora. Impresii culese cu un suflet de copil, păstrate în sertarele prețioase ale memoriei, din care, cu un mic efort, pot fi scoase la iveală arome, imagini, bucurii și tristeți. Cartea aceasta ne poartă printr-un București pe care îl poți intui în dosul aparatelor de aer condiționat care știrbesc fațade ale bătrânelor case, un București nu foarte îndepărtat, diferit și totuși același de acela prin care hălăduim zi de zi în goana noastră nebună.
Mai multe impresii puteți citi aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.
„Supraveghetorul și alte povestiri” de Șerban Tomșa
Literatura și potențialul său, forța cuvântului scris, capabil să scrie istorie, să o plăsmuiască după bunul plac al celui care scrie - iată una dintre ideile în jurul căreia gravitează nuvela „Supraveghetorul”, o parabolă care se folosește de vremuri îndepărtate și incerte ale istoriei noastre pentru a parodia societatea contemporană. Dacă povestirile de inspirație istorică vă atrag, „Supraveghetorul” vă va oferi mai mult de atât căci, peste toate cele amintite, aruncă un strop de fantastic care se omogenizează complet cu restul ingredientelor. Volumul cuprinde și acele „alte povestiri”, scurte dar concentrate, ce reunesc imagini de ieri și de azi, „Portrete în mișcare”, istorioare cu tâlc rupte din realitatea ce ne înconjoară - o lectură plăcută, plină de savoare.
Am scris mai pe larg aici.
Cartea o puteți cumpăra de aici.
Mă așteaptă și alte noutăți culese de la Bookfest. Printre ele, „Mary” de Aris Fioretos, pe care tocmai o citesc. Sau volumul „Povestiri cu înjurături” de Sorin Stoica. Faulkner a poposit cu două volume în biblioteca mea - „Lumină în august” și „Pogoară-te, Moise”.
Lecturi plăcute vă doresc!
„Diavoli fragili” de Radu Găvan
După cum vă spuneam și în postarea anterioară, cartea aceasta este specială, mi-a provocat niște senzații surprinzătoare. Am savurat-o, am devorat-o și am lăsat-o să mă devoreze. Credeam că știu de ce e în stare Radu Găvan, că știu la ce să mă aștept în scrierile sale, dar acum s-a întrecut pe sine și a arătat că în mâinile sale literatura se poate comporta ca un aluat pe care-l modelează după sufletul său pentru că „scriitorul este acela care își rupe bucăți din el și le pune pe hârtie.” Povestea nu este una liniară și asta o face și mai fascinantă, de fapt romanul este compus dintr-o sumedenie de povești despre întunericul din noi și de lângă noi, despre literatură și despre ce înseamnă să fii scriitori. Multe din personajele ce se perindă în paginile sale sunt scriitori, dar niciunul nu-l poți considera ca fiind personaj principal, ceea ce amplifică minunata ambiguitate în care te aruncă romanul.
Și nu pot să nu vă pomenesc cartea la care m-a trimis romanul lui Radu Găvan, care îmi stă alături de vreo săptămână - unul dintre personaje face adesea referire la „Detectivii sălbatici” de Roberto Bolano, transformându-l într-o prezență palpabilă în cadrul istorisirii sale. Evident că mi-a stârnit curiozitatea și am citit deja o treime din imensul roman al lui Bolano.
Am scris despre „Diavoli fragili” aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.
„Povestiri din București” de Dana Fodor Mateescu
Un volum de proză scurtă care, în pofida faptului că se citește foarte repede, cuprinde texte de o profunzime mișcătoare. În spatele zâmbetelor pe care întâmplările povestite de autoare le provoacă fără doar și poate, se ascunde o melancolie care te răvășește, o undă de nostalgie pe care n-o poți ignora. Impresii culese cu un suflet de copil, păstrate în sertarele prețioase ale memoriei, din care, cu un mic efort, pot fi scoase la iveală arome, imagini, bucurii și tristeți. Cartea aceasta ne poartă printr-un București pe care îl poți intui în dosul aparatelor de aer condiționat care știrbesc fațade ale bătrânelor case, un București nu foarte îndepărtat, diferit și totuși același de acela prin care hălăduim zi de zi în goana noastră nebună.
Mai multe impresii puteți citi aici.
Puteți cumpăra cartea de aici.
„Supraveghetorul și alte povestiri” de Șerban Tomșa
Literatura și potențialul său, forța cuvântului scris, capabil să scrie istorie, să o plăsmuiască după bunul plac al celui care scrie - iată una dintre ideile în jurul căreia gravitează nuvela „Supraveghetorul”, o parabolă care se folosește de vremuri îndepărtate și incerte ale istoriei noastre pentru a parodia societatea contemporană. Dacă povestirile de inspirație istorică vă atrag, „Supraveghetorul” vă va oferi mai mult de atât căci, peste toate cele amintite, aruncă un strop de fantastic care se omogenizează complet cu restul ingredientelor. Volumul cuprinde și acele „alte povestiri”, scurte dar concentrate, ce reunesc imagini de ieri și de azi, „Portrete în mișcare”, istorioare cu tâlc rupte din realitatea ce ne înconjoară - o lectură plăcută, plină de savoare.
Am scris mai pe larg aici.
Cartea o puteți cumpăra de aici.
Mă așteaptă și alte noutăți culese de la Bookfest. Printre ele, „Mary” de Aris Fioretos, pe care tocmai o citesc. Sau volumul „Povestiri cu înjurături” de Sorin Stoica. Faulkner a poposit cu două volume în biblioteca mea - „Lumină în august” și „Pogoară-te, Moise”.
Lecturi plăcute vă doresc!
marți, 16 mai 2017
„Diavoli fragili” de Radu Găvan - un fel de jurnal de lectură
Pe Radu Găvan îl cunosc prin intermediul cărților sale, pe care le-am citit fascinată. Îmi amintesc cum în vara lui 2015, pe o plajă din Jupiter, pătrundeam în paginile romanului „Exorcizat” și mă regăseam printre rânduri, deși povestea nu era, în aparență, despre mine. Apoi a urmat „Neverland”, la fix pentru a-mi ostoi setea iscată de primul roman și, până să scrie un alt roman, i-am citit povestirile, cele două volume în format electronic - „Amurgul unui scriitor” și „Demonul și ploaia”. Scriitura lui Radu Găvan dă dependență, cu toată duritatea și întunecimile sale. Astăzi, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, se va lansa cel de-al treilea roman al său, „Diavoli fragili”, apărut la Editura Pandora M (Grup Editorial TREI), pe care am început ieri să îl citesc și n-am mai rezistat a-mi ține impresiile pentru mine până ce-l termin de citit. Stăteam pe bancă, citeam, absorbită și transpusă într-un univers al senzațiilor, din când în când mă opream și-mi simțeam entuziamul stând gata să erupă, simțeam nevoia să împărtășesc cuiva despre ceea ce citeam. De câteva ori am avut intenția de a butona pe telefon și a arunca în afara mea ceva din preaplinul acela. Nu am făcut-o, totuși. Încerc acum. Deși n-am cuvintele la mine, s-or fi rătăcit pe când trăiam în scenele tulburătoare pe care le citeam. Și, pe măsură ce înaintez, mi-aș dori să nu se mai sfârșească, să mă bucur cât mai mult de acest deliciu literar. Să culeg niște fraze pentru a exemplifica nu ar avea cine știe ce efect. Ca să poți călători în universul cărții, trebuie să o citești pe de-a-ntregul, fiecare senzație o provoacă pe următoarea, bucățile nu pot reda atmosfera în ansamblul ei. Și am mai constatat cum caut momente de deconectare totală, n-aș vrea să intervină ceva ce mi-ar putea spulbera reveria. Vă recomand cu toată convingerea „Diavoli fragili” - deși am citit doar vreo șaptezeci de pagini, mi se pare chiar mai bun decât primele două romane ale lui Radu Găvan. Revin cu o recenzie după ce voi termina lectura.
joi, 27 aprilie 2017
„Clocotul sângelui” de Irene Nemirovsky
De ceva timp, Irene Nemirovsky a intrat în vizorul meu, fără a face însă vreun pas în direcția cunoașterii operei sale, până acum. Am început cu „Clocotul sângelui”, un scurt roman din colecția Iubiri de altădată a Editurii Allfa și cred că n-aș fi putut face o alegere mai inspirată. De fapt, nici nu am bănuit vreo clipă, când am ales să citesc această carte, câte emoții va stârni în sufletul meu și nici cum unele fraze mă vor răvăși de-a dreptul prin adevărul lor necruțător. Poate că numele colecției vă sugerează ceva nițel siropos, dar și ceva clasic - ei bine, în ce privește elementele clasice, ele sunt oarecum prezente, nu însă și cele siropoase, pe care le-am putea asocia poveștilor de dragoste. Într-adevăr, avem de-a face cu dragostea, din plin, în diferite forme, bântuind parcă ținuturile provinciale ce constituie fundalul poveștii căreia ne face părtași Irene Nemirovsky. O poveste care antrenează de fapt mai multe povești și în toate dragostea este cea care face și desface. Iar în aer plutește o nostalgie dureroasă plămădită din acel sânge care cândva colocotea și, poate, într-un fel, continuă să clocotească, mai domol, atunci când tinerețea a devenit amintire.
Sunt ca un câine bătrân care se uită cum dansează șoarecii. I-am întrebat pe Francois și pe Helene dacă simt același lucru. Râzând, mi-au răspuns că sunt un egoist bătrân, că ei - slavă Domnului! - sunt mereu apropiați de copiii lor. Cum să nu! Am impresia că își fac o grămadă de iluzii. Dacă și-ar vedea aievea tinerețea, s-ar îngrozi. Sau mai degrabă nu ar recunoaște-o. Ar trece pe lângă ea spunând: „Dragostea asta, visurile astea, pasiunea asta ne sunt străine.” Propria lor tinerețe.. Și atunci, cum ar putea să o înțeleagă pe a altora? (pag. 22)
Iubiri de altădată, iubiri de azi și de mâine își dispută supremația în decorul idilic al unui sat francez, cu domenii despărțite de păduri întunecoase, în care multe s-ar putea întâmpla - săruturi păcătoase, pe malul apei, ascunse de trunchiurile bătrâne ale copacilor. Fiori ce renasc ca din neant, invocând trecutul pentru a contracara un prezent cu nimic mai prihănit. Ce e azi a mai fost cândva și, fără îndoială, va mai fi și mâine, și peste ani și ani. Legile nescrise ale iubirii. Legile nescrise ale vieții. Implacabile, inevitabile, perpetuându-și cu nonșalanță puterea, îngenunchind oameni fără să țină seama nici de morală, nici de principii.
Voiam să plece, de parcă aș fi așteptat pe cineva. Chiar așa, îmi așteptam tinerețea. Dacă ne-am întoarce mai des către trecut, către această dulceață supremă, amintirea anilor trecuți ne-ar vizita mai des. În schimb, lăsăm trecutul să doarmă în noi, ba chiar, mai rău, îl lăsăm să moară, să putrezească, așa încât la maturitate numim „naivitate”, „neghiobie” elanul generos al inimii, care ne-a însuflețit la douăzeci de ani... (pag. 95)
Sensibilă fără a fi dulceagă, scriitura lui Irene Nemirovsky pătrunde ca un pumnal bine ascuțit în sufletul cititorului, oferind surprize generoase, emoționante, aruncând stropi acizi peste destinele pe care le pune pe tapet. Silvio, un bărbat în vârstă retras în ținuturile natale după o viață aventuroasă, pare că-și folosește solitudinea pentru a retrăi în minte tumultul tinereții pe care nu și-a putut-o scoate din suflet. Spectator discret al altor vieți ce se deschid în preajma sa, evocă într-o notă relativ distantă ceea ce vede, fără a oferi, cel puțin în aparență, indicii despre sine. Perspectiva narativă masculină folosită de o scriitoare implică o bună cunoaștere a sexului opus sub aspect psihic și moral. Demersul îi reușește de minune lui Nemirovsky, aproape uiți că ai în față un roman scris de o femeie, roman care, deși este scurt, dacă ai în vedere numărul paginilor, este totodată unul dens, plin de intensitate. Îl poți citi pe îndelete, digerând în tihnă frazele, căutând dedesubturile, meditând la cele transmise. Dar îl poți citi și alert, pentru că întâmplările evocate au potențial să țină cititorul aproape, zgândărindu-i curiozitatea.
Abia aștept să citesc și alte romane ale acestei scriitoare, mai cu seamă că pe acesta nu l-am putut lăsa deoparte până ce nu l-am terminat, a exercitat asupra mea o forță irezistibilă.
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
vineri, 21 aprilie 2017
"Tocilara" de Holly Smale - recenzie scrisă de fiica mea de 12 ani
Am citit cartea aceasta şi mi-a plăcut foarte mult. Apoi i-am dat-o fiicei mele, Bianca, să o citească şi ea. A fost foarte încântată de carte într-atât încât apoi a şi scris într-un scurt text impresiile sale.
Această carte este una dintre cărțile mele preferate. Te face să vrei să o citești. Te face să stai cu sufletul la gură, aflând cât mai repede ce va urma.
Am apreciat foarte mult că autoarea a scos în evidență faptul că din ceva rău poate ieși ceva bun sau că nu e bine să renunțăm oricât de greu ar fi. Sau a arătat că trebuie mereu să fim noi înșine, chiar dacă unii oameni nu ne iau în serios. Arată că mereu trebuie să lupți, mai bine spus. Arată că imposibilul poate deveni realitate, chiar dacă nu crezi. Simt că această carte m-a inspirat cu adevărat. Dacă ar fi să descriu această carte într-un cuvânt ar fi “încercare”. Știu, pare cam ciudat, dar de fapt chiar ăsta ar fi.
Fiindcă esența acestei cărți este că mereu trebuie să încercăm, chiar dacă dăm greș, mereu trebuie să încercăm, până reușim ce ne propunem.
Asta simt eu ! Și sinceră să fiu cred că este cea mai bună carte pe care am citit-o. La nici o carte nu am mai simțit acest sentiment de bucurie pe care l-am avut la aceasta.
Și cel mai rău sentiment trăit în această carte este când ea se termină.
E cel mai groaznic sentiment ! Te face să aștepți cu nerăbdare volumul care urmează... Ei bine asta fac eu ! Aștept ...
vineri, 7 aprilie 2017
„Vandalii” - Alexandru Ioan Despina
Știam de cartea aceasta încă de când a apărut dar, cumva, am pierdut-o din vedere de-a lungul timpului, cum s-a întâmplat cu multe altele, în torentul de noi apariții ce ne mătură periodic sufletul doritor de lecturi încântătoare. Și iată că mi-a ieșit în cale de curând. Cu coperta aceea care mă fascinase în urmă cu vreo 3 ani și care îmi sugera oarecum altceva decât ceea ce am găsit de fapt în interior. O surpriză - și mie îmi plac surprizele. Iar cele livrești sunt și mai plăcute, pentru că nu se epuizează în câteva clipe, ci se întind pe parcursul lecturii care poate dura câteva zile.
„Vandalii” nu are structura unui roman, ci reunește o sumă de tablouri literare în care se perindă oarecum aceleași personaje. Per ansamblu, întâmplările se desfășoară în același spațiu - un bloc de nefamiliști populat de personaje colorate și la propriu și la figurat. Și asta întărește senzația că ar putea fi un roman dar, citind, îți dai seama că e și nu e. Un fir narativ continuu care să lege textele între ele nu avem, însă fiecare povestire își are intriga sa. Episoade din viața celor care-și duc traiul în blocul acela mizer de nefamiliști se succed amețitor, captivante și amuzante deopotrivă, oferind o perspectivă din interior asupra acestei lumi oripilant de familiare -țiganii de care ne împiedicăm la tot pasul prin oraș, veșnic cu ochii după bani, dornici să-i obțină cât mai ușor și mai repede, fără prea multă minte dar, totuși, descurcăreți, indiferent ce ar presupune acest lucru.
„Vandalii” nu are structura unui roman, ci reunește o sumă de tablouri literare în care se perindă oarecum aceleași personaje. Per ansamblu, întâmplările se desfășoară în același spațiu - un bloc de nefamiliști populat de personaje colorate și la propriu și la figurat. Și asta întărește senzația că ar putea fi un roman dar, citind, îți dai seama că e și nu e. Un fir narativ continuu care să lege textele între ele nu avem, însă fiecare povestire își are intriga sa. Episoade din viața celor care-și duc traiul în blocul acela mizer de nefamiliști se succed amețitor, captivante și amuzante deopotrivă, oferind o perspectivă din interior asupra acestei lumi oripilant de familiare -țiganii de care ne împiedicăm la tot pasul prin oraș, veșnic cu ochii după bani, dornici să-i obțină cât mai ușor și mai repede, fără prea multă minte dar, totuși, descurcăreți, indiferent ce ar presupune acest lucru.
Limbajul pitoresc, argotic pune în valoare ineditul întâmplărilor dar și pe protagoniștii lor, cu nume pe potriva atmosferei - Armeon, Mirinda, Corcodel, Rromel, Istronom and so on. Furtișagurile sunt un mod de viață, relațiile amoroase par să nu cunoască reguli și nici opreliști, chiar dacă uneori trebuie să escaladezi țeava de gaz ca să ajungi la ibovnică. Apartamentele sunt călcate de hoți în mod frecvent și nu-i de mirare, când hoții locuiesc pe același palier sau un etaj mai jos, încât, dacă pleci la „facultate”, în scopuri științifice, de aprofundare a meseriilor răspândite prin bloc, te poți trezi că ți-a dispărut până și sufrageria.
„Prin aerul cețos și rece al dimineții răzbătea de afară vocea baritonală a unui căldărar îmbrăcat în zdrențe, ce striga cât îl țineau bojocii ceva pe limba sa încâlcită, de toți auzită, dar de nimeni înțeleasă, atrăgând asupra lui atenția câinilor fără stăpân și trezindu-i din somn pe toți oamenii din bloc. Rromel, care la ora aceea pândea ca vecinul de dedesubt să plece de-acasă pentru a-i intra în apartament pe fereastră și a-și face de cap cu voluptoasa sa nevastă, ieși numaidecât pe geam, iar, când văzu despre ce-i vorba, se îmbrăcă rapid cu un palton găsit zilele trecute într-un tomberon, și se duse să ciocăne la ușa lui Armeon.” (pag.86)
„Prin aerul cețos și rece al dimineții răzbătea de afară vocea baritonală a unui căldărar îmbrăcat în zdrențe, ce striga cât îl țineau bojocii ceva pe limba sa încâlcită, de toți auzită, dar de nimeni înțeleasă, atrăgând asupra lui atenția câinilor fără stăpân și trezindu-i din somn pe toți oamenii din bloc. Rromel, care la ora aceea pândea ca vecinul de dedesubt să plece de-acasă pentru a-i intra în apartament pe fereastră și a-și face de cap cu voluptoasa sa nevastă, ieși numaidecât pe geam, iar, când văzu despre ce-i vorba, se îmbrăcă rapid cu un palton găsit zilele trecute într-un tomberon, și se duse să ciocăne la ușa lui Armeon.” (pag.86)
E plină cărticica aceasta de astfel de momente pline de haz, care satirizează, în fond, întreaga societate românească, pentru că personajele acoperă o paletă foarte largă de tipologii prezente în spațiul în care vrem- nu vrem trăim. Chiar dacă unele întâmplări pot părea neverosimile, asta nu diminuează cu nimic plăcerea lecturii, dimpotrivă. Pe alocuri am perceput oarece stângăcii, însă ele se pierd în vârtejul narativ care te captivează. Bucățile rupte dintr-o realitate atât de apropiată au ceva care atrage - să fie oare nuanțele pestrițe ce răzbat dinspre „eroii” blocului 4A? sau modul în care viețile lor ne sunt relatate, cu un umor plin de savoare, dar și cu fină ironie? Nu e o capodoperă și nici măcar o revelație, dar e o carte interesantă și mi-a plăcut stilul în care este scrisă, limbajul bogat, epicul ce pulsează la fiecare pagină, dezvăluind o lume cu un însemnat potențial literar, în pofida faptului că incultura mustește din personajele ce-o animă.
miercuri, 5 aprilie 2017
Cărți citite recent
În ultimele săptămâni am reușit să citesc destul de mult, poate și datorită faptului că am nimerit numai cărți bune și foarte bune, dar și citind în paralel, metodă care s-a dovedit una eficientă și de natură a-mi satisface parțial impulsul de a citi deodată toate cărțile ce mă tentează la un moment dat. Spun „la un moment dat” pentru că, deși îmi doresc să citesc cea mai mare parte a cărților pe care le am (nu mai zic de alea pe care încă nu le am), se întâmplă ca, într-un moment determinat, să fiu atrasă în mod deosebit doar de unele dintre ele, simțind o dorință arzătoare de a le citi atunci dacă s-ar putea. Evident, e imposibil să fac asta. Pot merge în paralel cu cel mult trei cărți, dacă sunt extrem de diferite, dar cel mai bine este cu două. Și ca să n-o mai lungesc, așa cum îmi este obiceiul, să vă spun ce am citit.
Gabriel García Márquez – „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”
Marian Ilea – „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”
Gabriel García Márquez – „Fantastica și trista poveste a Candidei Eréndira și a nesăbuitei sale bunici”
Marian Ilea – „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”
sâmbătă, 11 martie 2017
„Ochiul furtunii” de Patrick White
Pentru că într-una dintre cărțile citite de curând Australia apăruse fugitiv ca fundal al unor întâmplări și dându-mi seama că pe acolo nu poposisem în călătoriile mele livrești, am ales romanul lui Patrick White pentru a face o incursiune mai complexă. Nu auzisem până de curând de acest scriitor care a primit Nobelul pentru Literatură în anul 1973 (o altă noutate pentru mine) și, cumva, amănuntul mi-a stârnit curiozitatea. Ia să văd cum se prezintă literatura australiană, prin intermediul acestei voci - care s-a dovedit a fi una atipică, în pofida aparențelor clasice. Am parcurs destul de anevoios la început volumul consistent, ce se apropie de 700 de pagini (în ultima vreme, am îndrăznit să citesc cărți groase în paralel cu altele mai subțirele și am avut spor). Din primele pagini am făcut cunoștință cu Elizabeth Hunter, cândva o femeie fatală, a cărei frumusețe îi subjuga pe cei ce ajungeau să îi fie în preajmă, în prezent țintuită la pat de un accident cerebral, la o vârstă înaintată, dar încă exercitându-și atracția înrobitoare asupra celor din jurul său.
După o căsnicie pe care abia târziu o prețuiește și o viață din care a căutat întotdeauna să culeagă admirația celorlalți și să domine cât mai mult viețile altora, Elizabeth - o epavă a celei de odinioară, își duce traiul insipid în vechea și imensa sa casă, înconjurată de infirmierele ce fac exces de zel în a o îngriji - o femeie încă bogată, ce poartă pe chipul străveziu urmele strălucirii de odinioară și, mai ales, ale patimilor care cândva făceau din ea o apariție extraordinară.
După o căsnicie pe care abia târziu o prețuiește și o viață din care a căutat întotdeauna să culeagă admirația celorlalți și să domine cât mai mult viețile altora, Elizabeth - o epavă a celei de odinioară, își duce traiul insipid în vechea și imensa sa casă, înconjurată de infirmierele ce fac exces de zel în a o îngriji - o femeie încă bogată, ce poartă pe chipul străveziu urmele strălucirii de odinioară și, mai ales, ale patimilor care cândva făceau din ea o apariție extraordinară.
luni, 6 martie 2017
Charles Bukowski - „Hollywood”
Într-un interval destul de scurt (vreo două luni) am reușit să citesc trei dintre cărțile lui Bukowski și am început și o a patra, în limba engleză, care habar n-am dacă a fost până acum tradusă în română - Notes of a Dirty Old Man. N-am rezistat când am găsit-o la Antic Exlibris cu doar 9,99 lei. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc acum, ci despre „Hollywood”, unul dintre cele șase romane ale scriitorului american. Titlul și fundalul acestui roman nu m-ar fi atras în mod obișnuit. Nu mă dau în vânt după filme și nici după strălucitoarea lume a Hollywood-ului (care, fie vorba între noi, e strălucitoare numai în aparență, altfel, e plină de putregaiuri), așa că am avut oarece reticențe, singurul imbold fiind paternitatea cărții. Și ar mai fi faptul că nu prea mai aveam altceva la îndemână care să poarte semnătura lui Bukowski, dacă exclud romanul „Femei”, pe care îl las pe mai târziu pentru că am eu un feeling că e cel mai bun. Așa cum la Marquez amân „veacul de singurătate”.
Recunosc, sunt genul de cititor care dezvoltă pasiuni complete față de anumiți scriitori și atunci pornesc de fiecare dată la drum cu oarece îngăduință dar și cu anumite așteptări. Uneori pot avea și dezamăgiri sau schimbări de optică. În cazul lui Modiano, de exemplu, entuziasmul nu mi-a fost atât de intens citind „Iarba nopților” cum a fost în cazul altor romane ale sale citite în urmă cu ceva timp.
Recunosc, sunt genul de cititor care dezvoltă pasiuni complete față de anumiți scriitori și atunci pornesc de fiecare dată la drum cu oarece îngăduință dar și cu anumite așteptări. Uneori pot avea și dezamăgiri sau schimbări de optică. În cazul lui Modiano, de exemplu, entuziasmul nu mi-a fost atât de intens citind „Iarba nopților” cum a fost în cazul altor romane ale sale citite în urmă cu ceva timp.
duminică, 12 februarie 2017
„Ultimul vine corbul” - Italo Calvino
Ultimul vine corbul - Italo Calvino |
Un mănunchi de povestiri - dar câtă substanță închisă în fiecare text, ca în sticluțe migălos plăsmuite, cu forme diverse, dichisite. Am parcurs povestirile în ordinea înlănțuirii lor, deși unul dintre avantajele volumelor de proză scurtă este posibilitatea de a alege orice ordine dorești în lectura textelor. Și-am început cu primele povestiri, care deschid timid drumul către celelalte, fără să-ți dea vreun indiciu, în naivitatea lor aparentă, despre ceea ce urmează. Spre exemplu, prima dintre ele, „Într-o după-amiază, Adam” aduce în lumina reflectoarelor o parte a universului privită cu mult prea puțină atenție - lumea animalelor și a plantelor dintr-o grădină, o sumedenie de universuri miniaturale privite ca printr-o lupă.
„Libereso își întredeschise palmele și o lăsă să se uite înăuntru. Avea mâinile pline de gândăcei-de-trandafir: gândăcei de toate culorile. Cei mai frumoși erau cei verzi, dar mai erau și roșietici și negri, ba unul chiar turcoaz.” (pag.14)
„Au ajuns lângă vaporul cu bordurile înnegrite de straturi vechi de pucioasă, pline de mucegai, cu palisadele rupte și răsucite profilate pe cerul de un albastru curat. O barbă de alge putrezite urca și-l acoperea de la chilă în sus, iar vopseaua veche și coșcovită se scorojea pe bucăți mari.” (pag. 21)
Și în povestirile următoare ai senzația că autorul a așezat o oglindă în care se reflectă, altfel, ceea ce vedem fără să privim. Niciun element nu-mi dădea de bănuit că, ulterior, povestirile vor deveni din ce în ce mai întunecate, extrăgând din viața în anii de război seva vâscoasă a naturii umane. Războiul e undeva în jur, prezent chiar și când a rămas în urmă, dezvăluind imagini și trăiri niciodată pe deplin explicate, în pofida limbajului bogat, dar puternic sugerate.
„Hotelul acela mare, nu de multă vreme degradat la rangul de cazarmă și de închisoare, nu avea obiecte care să fie de folos sufletului ca să dea concretețe sentimentului aceluia de libertate pierdută, cum ar fi gratiile sau meterezele.” (pag.86)
Frumusețea scriiturii lui Italo Calvino o percepi într-o anumită măsură când ai textul în față, dar în toată splendoarea ei o admiri abia după ce ai închis cartea și, cu ochii minții, revezi scene, clișee, te zvârcolești fără să vrei în aerul încărcat de aburul dens și straniu al fricii. Nu știu cum se face, dar delicatețea și materia brută se armonizează de minune în aceste povestiri. Personajele lui Calvino provin dintr-un mediu primitiv, chipurile și îmbrăcămintea le sunt grosolane, dar sufletele au o sensibilitate pe care nu o poți ignora. Și acest aspect poate fi remarcat în aproape toate povestirile. Unele sunt triste, altele stârnesc zâmbete. Volumul are un carcater unitar, prozele au ceva comun, ceva ce ține de stil și de atmosferă, fără ca altfel să poți spune că ar semăna una cu alta. Întâmplările imortalizate în paginile cărții acoperă un spectru larg - avem și copii care se joacă pe o epavă, dar și o bandă care jefuiește o patiserie, căzând pradă mai degrabă ispitelor dulci decât banilor. În alte povestiri, moartea izbește nemilos, cruzimea atinge cote extrem de înalte, ce-ți amintesc cumva de capul unui șarpe zdrobit la nesfârșit cu un bocanc greu („Unul dintre cei trei este încă în viață”). Mizeria și sărăcia domnesc peste tot, încât unii oameni ajung să spună „Dormim ca niște câini” - titlul unei povestiri, alții așteaptă cu nerăbdare sosirea marinarilor în dughenele din port pentru a face rost de niscaiva dolari.
Pentru Calvino, claritatea finalurilor nu reprezintă un scop, adeseori povestirile sale rămân în coadă de pește, alteori inserează sugestii asupra deznodământului, dar, cu toate acestea, nu e ca și cum ai citi bancuri seci. Pe măsură ce citești, îți dai seama că nu are importanță finalitatea unei anumite întâmplări, ci ceea ce ea reușește să transmită. Am lăsat voit la urmă povestirea ce dă titlul volumului - „Ultimul vine corbul”, pentru că mi s-a părut a fi una dintre cele mai strălucite, plină de simbolistică, imprevizibilă până spre ultimele fraze, în care se concentrează întreg mesajul emoțional.
„Conurile din vârfurile copacilor de pe malul celălalt, de ce, mă rog, se vedeau, dar nu puteau fi atinse? De ce exista distanța aceea goală între el și lucruri? De ce conurile care erau una cu el, în ochii băiatului, stăteau tocmai acolo, departe? (...) Era o senzație de gol, ca o mângâiere: golul acela al țevii de pușcă ce se prelungea în aer și se umplea cu glonțul, până acolo la con, la veveriță, la piatra albă, la floarea de mac.” (pag.124)
Mi-a plăcut stilul inedit al lui Italo Calvino, acum înțeleg de ce mi se recomanda asiduu „Dacă într-o noapte de iarnă, un călător”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Și mai am la dispoziție și alte cărți ale scriitorului italian - „Cărarea cuiburilor de păianjen” sau „Orașele invizibile”. Mă bucur însă că am făcut cunoștință cu el printr-un volum de proză scurtă. Mi-am făcut un fel de obicei din a proceda astfel, acolo unde am această posibilitate. Și pot spune că, în ultima vreme, chiar am acordat mai multă atenție acestui gen de proză și am fost mai mult decât încântată.
Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.
vineri, 27 ianuarie 2017
Ce mai citesc, ce-am mai citit
O să mai treacă vreo câteva zile până ce termin „Shantaram”. Avansez destul de repede pentru că acțiunea și atmosfera m-au prins, dar, totuși, e așa de mare și de grea, încât nu pot s-o iau chiar peste tot cu mine, astfel că n-am cum citi pe cât de mult mi-aș dori. Am luat-o totuși de vreo două ori când am mers la bazin, să-mi țină de urât până termină cea mică ora de înot și cred că arătam destul de ciudat, mai ales când am ieșit din școală și-am mers să fumez undeva în apropiere. Pe frigul ăsta, cu vântul întorcându-mi pagina, mă chinuiam să rămân pe străzile Bombayului, să simt aromele orașului și-ale mâncărurilor, cu gândul la un chai sorbit printr-un cub de zahăr ținut între buze. Deh, India e departe, dar o pot adulmeca deschizând copertele tari și roșii.
În paralel citesc un roman de-al lui Bukowski. Dintre „Femei” și „Șuncă pe pâine”, l-am ales pe ultimul, intuind că primul o să-mi placă mai mult (așa-mi place mie, să las ce e mai bun la urmă, să-mi dreg gustul). Din cât am citit până acum, îmi dau seama de importanța acestui roman în înțelegerea operei lui Bukowski în ansamblu. Așadar, pentru mine e doar începutul. :) În viitorul apropiat vreau să citesc și cele cinci cărți ale lui Vonnegut pe care le am în engleză (din păcate nu și una pe care mi-o doream în mod deosebit, fiindu-mi recomandată cu mult patos - „Fii binecuvântat, domnule Rosewater” - dar nu e timpul pierdut, voi face rost și de aceea, să le citesc eu pe celelalte mai întâi. Și în afara unor astfel de giganți (apropo, oare ce voi citi de la Marquez anul ăsta?), am o sumedenie de dorințe livrești - cărți, mai noi sau mai vechi, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute.
Cred că am uitat să vă semnalez textul despre „Peripețiile lui Nastratin Hogea, pe Bookhub.
Am mai citit între timp și „Iarba nopților” de Patrick Modiano, dar n-am apucat să scriu despre ea, deși mi s-a părut ușor diferită de celelalte - urmează rețeta lui Modiano, dar are și ceva în plus. Poate voi scrie despre ea până la urmă. Dacă găsesc timp. :)
În paralel citesc un roman de-al lui Bukowski. Dintre „Femei” și „Șuncă pe pâine”, l-am ales pe ultimul, intuind că primul o să-mi placă mai mult (așa-mi place mie, să las ce e mai bun la urmă, să-mi dreg gustul). Din cât am citit până acum, îmi dau seama de importanța acestui roman în înțelegerea operei lui Bukowski în ansamblu. Așadar, pentru mine e doar începutul. :) În viitorul apropiat vreau să citesc și cele cinci cărți ale lui Vonnegut pe care le am în engleză (din păcate nu și una pe care mi-o doream în mod deosebit, fiindu-mi recomandată cu mult patos - „Fii binecuvântat, domnule Rosewater” - dar nu e timpul pierdut, voi face rost și de aceea, să le citesc eu pe celelalte mai întâi. Și în afara unor astfel de giganți (apropo, oare ce voi citi de la Marquez anul ăsta?), am o sumedenie de dorințe livrești - cărți, mai noi sau mai vechi, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute.
Cred că am uitat să vă semnalez textul despre „Peripețiile lui Nastratin Hogea, pe Bookhub.
Am mai citit între timp și „Iarba nopților” de Patrick Modiano, dar n-am apucat să scriu despre ea, deși mi s-a părut ușor diferită de celelalte - urmează rețeta lui Modiano, dar are și ceva în plus. Poate voi scrie despre ea până la urmă. Dacă găsesc timp. :)
joi, 19 ianuarie 2017
Dragoste la 17,50$ - Charles Bukowski
Revenind la volumul pe care l-am citit și la stilul lui Charles Bukowski, vă avertizez. Nu e pentru oricine. Poate să nu vă placă deloc sau să vă placă atât de mult cât mi-a plăcut mie. Dacă mă raportez la steluțele care se dau pe Goodreads, ei bine, ori îi dai 5 stele, ori una, maxim două, pentru că Bukowski țintește extremele. Fie îl admiri, fie îl dai dracului. Eu mă situez în prima categorie. Da, scrie vulgar, iar personajele lui nu-s tocmai cele mai simpatice ființe și nici prea duse pe la biserică nu sunt. Și totuși, sunt extraordinare povestirile acestea. Scăldându-se în seva depravării, Henry Chinaski și oamenii cu care se intersectează pe străzi, prin hoteluri de doi bani și prin baruri infecte sunt în căutarea fericirii așa cum o înțeleg ei - ea poate însemna o sticlă de whiskey bun, o sumă de bani care să le permită să-și plătească chiria sau o partidă de amor ca-n filme cu o târfă la fel de beată (sau, de ce nu?, cu un manechin).
Am scris despre acest volum de povestiri pe Bookhub.ro și tot acolo găsiți și câteva citate, ca să vă faceți o idee. :)
Puteți cumpăra cartea de aici.
sâmbătă, 14 ianuarie 2017
Printre cărți și nămeți
Iarnă, cărți - căldura casei și frigul de afară. Zăpada asta care dă atâtea bătăi de cap e singura care îmi face iarna mai suportabilă. Simt frigul la fel de intens, dar mai plăcut, atunci când mă joc în zăpadă ca un copil și mi-e ușor să fac asta când ies cu fiică mea afară. Singură, aș arăta ciudat, dar așa, trântită în nămeți cu fața în sus, alături de ea, privind relaxată cerul pe care norii se grăbesc nu se știe unde, viața pare să aibă alt gust. Și uit de problemele de oameni mari, pe care frământările mele oricum nu le rezolvă. Mă întorc în casă și pun ochii pe „ceasolvul” cu copertă roșie și a sa mandală fascinantă. Luni am primit un telefon de la un curier care mi-a adus „Peripețiile lui Nastratin Hogea”, de la Editura Herald - arată spelndid cartea asta, coperta lucioasă și grafica orientală te îmbie la lectură.
Ceva mai târziu, în aceeași zi, un alt curier mă contactează. Un pachet greu ajunge în brațele mele. Îl desfac și uimirea mi se așterne pe chip - descopăr înăuntru „Shantaram”, în noua ediție ce le reunește pe cele două ale ediției anterioare. Ditamai cartea de vreo 900 pagini mă sperie întru câtva. Nu pentru mult timp, căci n-am rezistat mult până să o deschid și să pătrund în acțiunea ei și mai ales pe tărâmurile exotice pe care le explorează. Așa că am călătorit în Bombay și apoi Sunder, un sat din nordul Indiei. Acum sunt în drum spre Bombay, un scurt popas într-o tavernă ilegală din Aurangabad, după ce Shantaram (care până nu demult era Lindsay sau Linbaba) respinsese și cedase o femeie ușoară prietenului și ghidului său Prabaker. Știu că prea mult nu pricepeți din ce zic eu aici, dar ați prins ideea - povestea te acaparează atât de mult, încât ești acolo. Mai e cale lungă până s-or termina aceste 900 de pagini. Printre ele, strecor peripeții de-ale lui Nastratin, care mă face să râd dar și să meditez la vorbele sale de duh.
Pe Kindle mă așteaptă ce-a mai rămas din „Of mice and men”. Și, desigur, vreo cinci romane ale lui Vonnegut. Păcat că n-am nimic în original de Bukowski. Și, din ce văd, nici în română, treabă care trebuie să se schimbe. :))) Dar am ce citi, din fericire. Mai mult decât pot duce. Și poftă am, nu glumă.
Ceva mai târziu, în aceeași zi, un alt curier mă contactează. Un pachet greu ajunge în brațele mele. Îl desfac și uimirea mi se așterne pe chip - descopăr înăuntru „Shantaram”, în noua ediție ce le reunește pe cele două ale ediției anterioare. Ditamai cartea de vreo 900 pagini mă sperie întru câtva. Nu pentru mult timp, căci n-am rezistat mult până să o deschid și să pătrund în acțiunea ei și mai ales pe tărâmurile exotice pe care le explorează. Așa că am călătorit în Bombay și apoi Sunder, un sat din nordul Indiei. Acum sunt în drum spre Bombay, un scurt popas într-o tavernă ilegală din Aurangabad, după ce Shantaram (care până nu demult era Lindsay sau Linbaba) respinsese și cedase o femeie ușoară prietenului și ghidului său Prabaker. Știu că prea mult nu pricepeți din ce zic eu aici, dar ați prins ideea - povestea te acaparează atât de mult, încât ești acolo. Mai e cale lungă până s-or termina aceste 900 de pagini. Printre ele, strecor peripeții de-ale lui Nastratin, care mă face să râd dar și să meditez la vorbele sale de duh.
Pe Kindle mă așteaptă ce-a mai rămas din „Of mice and men”. Și, desigur, vreo cinci romane ale lui Vonnegut. Păcat că n-am nimic în original de Bukowski. Și, din ce văd, nici în română, treabă care trebuie să se schimbe. :))) Dar am ce citi, din fericire. Mai mult decât pot duce. Și poftă am, nu glumă.
miercuri, 11 ianuarie 2017
Despre „Măștile fricii” ... și alți demoni :)
În Ajun de Crăciun, la ceas de seară, cam pe când se adună colindătorii pe la casele lor, am primit pachetul ce ascundea această minunată carte ( bine, pe atunci nu știam eu cât de mult o să-mi placă, eram încă mânată de curiozitate și lipsită de certitudini). Un moment magic a fost acela în care am deschis febril pachetul, rupând hârtia, și am descoperit dedicația pe care cartea o purta.
Am fotografiat-o în dreptul bradului, pentru că a fost unul dintre cadourile pe care mi le-a adus Moș Crăciun. :) M-am bucurat ca un copil și am început să citesc cartea în paralel cu cea în limba engleză, despre care v-am vorbit aici. Greu de crezut, dar în pofida agitației și a atmosferei specifice sărbătorilor de iarnă, am reușit să dedic destul de mult timp lecturii (avânt ce a continuat și acum, la început de an). Mi-a plăcut mult acest roman, atât pentru poveste și personaje, cât și pentru stilul în care este scris și ideile ce stau la baza lui. Atât de mult încât l-am recomandat și altora nu doar în scris, ci și personal și, din ce știu, entuziasmul a fost la fel de intens.
Recenzia în întregime o puteți citi pe Bookhub.
Cartea o puteți comanda de pe elefant.ro sau de pe Libris.ro.
P.S. Mi-am propus să mă ocup mai mult de blog anul acesta. Sper să reușesc, căci pe lângă preocupările mele livrești am atâtea alte nebunii ce-mi consumă prețiosul timp al vieții. :)
Am fotografiat-o în dreptul bradului, pentru că a fost unul dintre cadourile pe care mi le-a adus Moș Crăciun. :) M-am bucurat ca un copil și am început să citesc cartea în paralel cu cea în limba engleză, despre care v-am vorbit aici. Greu de crezut, dar în pofida agitației și a atmosferei specifice sărbătorilor de iarnă, am reușit să dedic destul de mult timp lecturii (avânt ce a continuat și acum, la început de an). Mi-a plăcut mult acest roman, atât pentru poveste și personaje, cât și pentru stilul în care este scris și ideile ce stau la baza lui. Atât de mult încât l-am recomandat și altora nu doar în scris, ci și personal și, din ce știu, entuziasmul a fost la fel de intens.
...un roman care te răscolește, sapă în întunecimile conștiinței folosind ca unelte delicatețea și brutalitatea. În același timp. Fără să lase timp de vreun respiro. Povestea este tristă în esența ei și este dominată de fricile care se ascund în fiecare dintre noi, purtând felurite măști.
Recenzia în întregime o puteți citi pe Bookhub.
Cartea o puteți comanda de pe elefant.ro sau de pe Libris.ro.
P.S. Mi-am propus să mă ocup mai mult de blog anul acesta. Sper să reușesc, căci pe lângă preocupările mele livrești am atâtea alte nebunii ce-mi consumă prețiosul timp al vieții. :)
sâmbătă, 7 ianuarie 2017
„Where’d you go, Bernadette” de Maria Semple
Iată că am reușit să definitivez textul despre cartea în limba engleză primită în dar. Un motiv în plus pentru a vă atrage atenția asupra acestui roman este faptul că va fi tradus în limba română în decursul acestui an, așa cum ne anunță Editura Litera.
So, „Where’d you go, Bernadette” ?
Cartea poate fi achiziționată de pe okian.ro
Cu adevărat „A moving, smart page-turner…” așa cum o caracterizează John Green. O lectură lejeră și captivantă, ideală pentru zilele de vacanță, ce m-a ținut în priză chiar și în noaptea dintre ani (rămăseseră vreo 30 de pagini, cu care mi-am asezonat petrecerea de revelion). - recenzia completă o găsiți aici
So, „Where’d you go, Bernadette” ?
Cartea poate fi achiziționată de pe okian.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Ce rămâne din noi
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...
-
Aceasta este pentru mine a cincea carte scrisa de Mircea Eliade pe care o citesc in cei aproape 3 ani de existenta a blogului. Inainte de bl...
-
Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...