Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intrat într-o nouă etapă, la care se adaugă celelalte pe care le aveam și până acum. Am avut parte de o vară încântătoare. De la ultima postare, am mai ajuns la mare de două ori, preț de câte un week-end, ultima oară acum o lună, când nici nu mai speram. Începuse deja școala și lunea de după, moțata mea era singura cu fața arsă de soare, de îi era teamă că vor râde copiii de ea. Deh, fiind la jumatea lui septembrie, nu am catadicsit să folosim creme protectoare, iar de stat pe plajă am stat pe săturate. Deși îmi luasem de citit, n-am reușit să parcurg mai mult de 10 pagini. Am preferat să savurez cu toate simțurile prezența mării și trebuie să recunosc că încă mă hrănesc din amintirile acelui week-end. Tot așa cum îmi trag seva și din cărțile pe care le citesc. În vâltoarea supraviețuirii de zi cu zi, pentru mine sunt esențiale aceste rezerve de energie. Chiar dacă uneori nu reușesc să citesc prea mult, așa cum s-a întâmplat în ultimele zile, din pricina unei răceli sâcâitoare care a degenerat în bronșită și de care încă nu am scăpat, dar s-a ameliorat.

De la „Anvers” încoace (aceasta fiind postarea anterioară), am mai citit o carte de-a lui Bolano - „Literatura nazistă în America”, vreo două de-ale lui Bukowski, netraduse la noi, din câte știu - ”The Bell Tolls for No One” ( un fel de replică la romanul lui Hemingway - „For Whom The Bell Tolls?”) și ”Septuagenarian Stew”, care cuprinde și povestiri, și poezii, și uite-așa am dat și de gustul poeziilor lui Buk. Am mai citit „Întreabă praful” de John Fante, tot în engleză, precum și o carte aflată în pregătire la Humanitas Fiction - ”The Underground Railroad”. Toate mi-au plăcut foarte mult, altfel nici nu-mi pierdeam vremea cu ele, dat fiind că am o listă îngrozitor de lungă de cărți pe care aș vrea să le citesc. Cea mai recentă lectură este „iubire cu i mic” de Francesc Miralles, o cărticică încântătoare, care m-a scos din pasa proastă în care mă aflam. 

Hai că m-am lăudat destul cu lecturile din ultimele două luni. Nu am acum dispoziția necesară pentru a scrie o recenzie uneia dintre ele. Despre unele am scris pe Bookhub, pe altele le-am păstrat doar pentru mine. Ce nu pot ține însă pentru mine este apariția unui nou membru în familia noastră, nepoțica mea Teodora Maria, pe care am văzut-o doar în poze și filmulețe (noroc cu tehnologia asta) și care mi-e tare dragă. De la distanță, încerc să țin pasul cu felul uimitor în care crește și descoperă lumea din jur. În curând o voi vedea și live (fiică-mea numără zilele și, contrar așteptărilor ea, care spunea mereu că nu-i plac bebelușii, este topită după verișoara ei), abia aștept. :)

Speram să am parte și de niște cățeluși de la odrasla patrupedă adoptată în urmă cu câteva luni. Nu am apucat să o sterilizez și s-a combinat cu câinele pe care îl aveam, de vreo 3 ori mai mare decât ea. Doar că a avut probleme și puii au murit în burtă cu mult înainte de a ne da noi seama că e ceva în neregulă. I-a trecut glonțul pe lângă tâmplă, cum s-ar spune, era să facă septicemie, nici acum nu a trecut pericolul, după o cezariană de urgență și câteva zile de tratament. Acum este sterilizată, sper să depășească acest hop care ne-a dat emoții. E doar o cățelușă maidaneză pe care am cules-o din fața porții de la țară, unde își tot făcea veacul după ce am hrănit-o de câteva ori. Am băgat-o în curte la începutul verii, după câteva săptămâni în care nu abandonase „postul” din fața porții. Am vaccinat-o, i-am pus microcip, am tuns-o - ne-am ocupat de ea mai mult decât ne ocupasem de restul animalelor ce au rămas fidele curții în care nu mergem decât la sfârșit de săptămână. Un vecin le dă de mâncare în fiecare zi și nu o duc rău deloc. Maya, căci așa o cheamă pe cățelușa în cauză, a intrat repede în grațille noastre, mititică și vigilentă cum e ea. Momentul critic prin care a trecut ne-a apropiat-o și mai mult. Nu puteam să o lăsăm să moară. Noroc că veterinarul locuiește în apropiere și este un om devotat meseriei sale. A reușit să o salveze într-un moment când moartea îi dădea târcoale. Acum este veselă și mănâncă, aleargă și latră cum făcea altădată, deși este încă sub tratament. 

Mă uit în calendar și văd că jumătate de toamnă s-a dus deja. Cu excepția câtorva zile reci și umede, n-am ce să-i reproșez. Mi-a întrecut așteptările și mi-a scurtat așteptarea. Voi încerca să extrag ce e frumos din lunile care urmează. Mă așteaptă zeci de cărți minunate, pe lângă nenumăratele ore de muncă pe care nu le pontează și nu le plătește nimeni. Alea de full time mom and wife. :)))) Deocamdată, mezina mea se descurcă cu temele, cu noile provocări pe care le aduce statutul de elev. Că nu au primit manuale de mate și a trebuit să le cumpărăm noi, ca să nu bată pasul pe loc, e o altă problemă. Una generată de uimitoarea viață politică a României. În paralel, lucrăm și de pe auxiliare, acasă, profitând de faptul că ordinul ăla idiot îi vizează doar pe profesori. Ce e în manual mi se pare puțin pentru capacitățile copiilor. Deja fiică-mea mi se plânge că la engleză fac chestii pentru bebeluși. :)))) Înclin să cred că programele școlare nu țin pasul cu capacitățile copiilor. Generația touch-screen mă uimește în fiecare zi, nevoile lor de informare depășesc adesea limitele pe care sistemul actual de învățământ li le oferă. Poate un studiu mai aprofundat asupra lor ar putea duce la o programă mai adecvată nevoilor lor. Pe vremea mea, informatica se preda din clasa a noua. Ulterior, a fost introdusă din clasa a cincea. Însă, la cum îi văd eu pe cei de 7-8 ani de-acum, cred că nu ar strica dacă le-ar fi introdusă ca materie în ciclul primar. Mulți dintre ei au ca jucării preferate tabletele și smartphone-urile. Într-un cadru organizat, pasiunea lor ar putea fi mult mai bine fructificată. Nu-și permite toată lumea cursuri extra-școlare în acest domeniu. Copiii ăștia învață singuri să navigheze în spațiul virtual înainte de a învăța să scrie de mână. Nu zic că nu sunt necesare noțiunile care li se predau, dar cred că au nevoie de mai mult, și acel mai mult să fie adaptat nevoilor și tendințelor lor de dezvoltare. Până una-alta, se descurcă fiecare cum poate, pentru a răspunde nevoilor informaționale ale propriilor copii.