Două săptămâni s-au scurs fără să scriu pe blog. Nu mi-am dat seama când au trecut, unde s-au prelins, către zări de neatins cu privirea. Amestec fericirea și tristețea după o rețetă veche. Ploaia spală caldarâmul, frigul pătrunde în încăpere prin fereastra deschisă. Am început mai multe cărți în ultima vreme. Niciuna nu a reușit să mă țină între paginile sale. Poate e ceva firesc, or mai fi și astfel de momente. Stăteam aseară în fața rafturilor, scrutând titlurile pe care le știu deja, deși adesea am senzația că mă aflu într-o librărie. A trebuit să merg să mă ocup de altceva, fără să fi ales vreo carte. Mai târziu, privirea mi-a ajuns la un alt corp al bibliotecii, acolo unde, pe un raft, pe primul rând, tronează toate cărțile lui Marquez. Unele voluminoase, altele subțirele. Și, deodată, mi-am spus - "Dacă nici Marquez nu mă scoate din blocajul ăsta..."
"Douăsprezece povestiri călătoare" - am reușit să citesc prologul, în care am regăsit vocea unui vechi prieten. Poate că voi reuși să parcurg volumul, alungând norii cenușii din preajma mea. Deja simt atmosfera familiară și plăcută a scrierilor sale. Cine știe? Sau, dacă vreau să fiu în ton cu vremea, poate ar trebui să-l caut pe Bacovia.
Dacă nici Marquez... atunci Bacovia, nici atât!
RăspundețiȘtergere