O față întunecată a vieții

Ce zile! Iar cea de azi este şi mai cruntă. Proximitatea bolii şi a morții sunt înfiorătoare,  pe mine mă cutremură chiar dacă este vorba de un necunoscut, darămite dacă persoana în cauză face parte din familie. Cu 5 ani în urmă, trecea hotarul morții un suflet ce îmi fusese apropiat. Astăzi se luptă cu neputința o altă persoană şi pronosticul este dezolant.

Mă gândesc cât de dureros este să realizezi că totul e pe cale să se sfârșească. Sub povara anilor ce şubrezesc trupul,  să îți atingi cu mâna sfârșitul, să îl vezi înaintea tuturor. Tot ce-a fost vis,  dorință, bucurie a apus demult, iar în față nicio astfel de bucurie nu se mai poate întrevedea. Viața ce umplea altădată trupul, fără să-i lase vreun răgaz,  s-a scurs încet şi un ultim strop se prelinge către punctul final.

Astăzi soarele, copacii, iarba nu mi-au putut dezvălui frumusețea lor or n-am putut eu să o gust, căci nu mă simt bine, starea febrilă îmi înmoaie puterile şi am sperat că măcar să scriu voi reuşi. De altele nu m-am putut lega în a doua parte a zilei. Dimineață am căutat să culeg ceva entuziasm din cele două cărți de pe elefant pe care le-am ridicat din pick-up point şi din plimbarea în parc, unde am reușit să şi citesc cât am stat. Am mâncat de nevoie, nu de poftă, pentru că iau un antibiotic puternic. O stare îngrozitoare, enervantă. Sper să reușesc să mă odihnesc măcar, căci nici de somn nu am avut parte. Dar cum nu îmi e prea bine când stau întinsă, probabil nici odihnă n-o să am. Cât aş vrea să fiu din nou sănătoasă, să pot respira frumusețea din jur. Teii sunt pe cale să înflorească şi abia aștept să mă pierd în aroma lor.