sâmbătă, 7 mai 2016

O față întunecată a vieții

Ce zile! Iar cea de azi este şi mai cruntă. Proximitatea bolii şi a morții sunt înfiorătoare,  pe mine mă cutremură chiar dacă este vorba de un necunoscut, darămite dacă persoana în cauză face parte din familie. Cu 5 ani în urmă, trecea hotarul morții un suflet ce îmi fusese apropiat. Astăzi se luptă cu neputința o altă persoană şi pronosticul este dezolant.

Mă gândesc cât de dureros este să realizezi că totul e pe cale să se sfârșească. Sub povara anilor ce şubrezesc trupul,  să îți atingi cu mâna sfârșitul, să îl vezi înaintea tuturor. Tot ce-a fost vis,  dorință, bucurie a apus demult, iar în față nicio astfel de bucurie nu se mai poate întrevedea. Viața ce umplea altădată trupul, fără să-i lase vreun răgaz,  s-a scurs încet şi un ultim strop se prelinge către punctul final.

Astăzi soarele, copacii, iarba nu mi-au putut dezvălui frumusețea lor or n-am putut eu să o gust, căci nu mă simt bine, starea febrilă îmi înmoaie puterile şi am sperat că măcar să scriu voi reuşi. De altele nu m-am putut lega în a doua parte a zilei. Dimineață am căutat să culeg ceva entuziasm din cele două cărți de pe elefant pe care le-am ridicat din pick-up point şi din plimbarea în parc, unde am reușit să şi citesc cât am stat. Am mâncat de nevoie, nu de poftă, pentru că iau un antibiotic puternic. O stare îngrozitoare, enervantă. Sper să reușesc să mă odihnesc măcar, căci nici de somn nu am avut parte. Dar cum nu îmi e prea bine când stau întinsă, probabil nici odihnă n-o să am. Cât aş vrea să fiu din nou sănătoasă, să pot respira frumusețea din jur. Teii sunt pe cale să înflorească şi abia aștept să mă pierd în aroma lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...