Mercè Rodoreda - Licăr de lună

Antologia de proză scurtă intitulată Licăr de lună reunește povestiri din mai multe volume ale lui Mercè Rodoreda, apărute de-a lungul vieții acesteia. Spre surprinderea mea, am aflat că opera sa literară este destul de consistentă, dar prea puțin cunoscută la noi. Astfel se explică diversitatea pe care am descoperit-o în acest volum, care schimbă registrul de la o povestire la alta. Mă așteptam să descopăr din nou vocea Colometei din Piața Diamantului, purtând, poate, alt nume și spunând alte povești, dar nu a fost așa. Perspectivele, naratorii, poveștile lor m-au luat ca din oală, chiar de la primele pagini. Și au sondat în scurtele lor intervenții teritorii ascunse ale conștiinței umane - cruzimea, singurătatea, speranța, iubirea neîmpărtășită, mergând până la o transpunere inedită a mitului lui Iona, într-o povestire cu vădite accente fantastice sau mai degrabă, de parabolă, intitulată Cristina mea.


Dar nu aceasta este povestirea care m-a impresionat cel mai mult, deși este una dintre cele mai complicate și mai complexe, cu o încărcătură simbolistică bogată. Cel mai mult mi-a plăcut prima dintre povestiri, cea care dă și titlul antologiei- Licăr de lună. O poveste plină de umbre, de ciudățenii și mistere, care te învăluie și te înfioară, surprinzându-te tot mai mult cu fiecare pagină, ce are ca protagoniști principali un bătrân și un tânăr. Aripa nebuniei pare să atingă cotloanele rudimentare ale fermei în care locuiesc aceștia, cotloane din care pândesc secrete întunecate. Și totuși nu este o povestire horror, ci mai degrabă un dans al fricii și al superstiției, care străpung epiderma, răspândindu-se în aer.

"Nu vezi nimic?", mi-a zis tremurând ca varga. "Nu vezi ceva albastru cum vine, se duce, necontenit?" Eu vedeam de mult, dar nu-i spusesem... Și nu i-a mai mers niciodată bine... Se topea... Când a murit, am ascuns-o și-au luat sicriul cu pământul. Am aranjat-o bine. Flacăra n-a mai venit. Acum vin ei: se plimbă, caută... (pag. 28)

Într-o altă povestire, Vineri 8 iunie, atmosfera devine dezolantă - o dezolare care, însă, nu mai izvorăște din superstiție, ci din întunecimile unui destin nefast, pentru care moartea apare ca o izbăvire. Fiecare element din fundal pare să accentueze deprimarea și este o povestire în tonuri cenușii, întunecoase.

Dar nu toate povestirile din această antologie preiau aceste nuanțe, chiar dacă mare parte din ele sunt bântuite de umbra tristeții. Unele explorează universuri mai cuminți, mai optimiste, în naivitatea lor. Cum este cel al fetei bătrâne din povestirea Cu ac și ață, care visează un viitor plin de succes, fără să arunce o privire asupra realității. Sau povestirea Carnaval, în care farmecul tinereții este atât de prezent, cu toate micile sale amănunte, cu visele și iluzii răsfirate pe pânza fragilă a nopții.

Toate însă poartă amprenta lui Mercè Rodoreda, scriitura ei inedită, care îmbogățește în cel mai natural chip limbajul simplu. Astfel, deși de o frumusețe stilistică desăvârșită, frazele nu poartă povara artificialului, a împletiturilor forțate. De parcă ar fi scrise ca pe apă, dintr-o răsuflare, fără pic de efort. Trebuie să recunosc că scrierile ei mi-au atras atenția asupra literaturii catalane, care nu se identifică cu cea spaniolă, așa cum credeam eu până de curând. Dimpotrivă, reprezintă un spațiu bine definit, ce are multe de oferit și pe care abia aștept să îl explorez.

Licăr de lună

Editura Meronia
Traducere din limba catalană Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu
Anul apariției 2003