miercuri, 20 aprilie 2011

Muntii nostri aur poarta...noi cersim din poarta-n poarta


Citisem multe articole despre Rosia Montana pe vremea cand cumparam Formula AS...imi formasem deja o imagine asupra locului, mi-o imaginam ca pe un taram de vis, unde romanii n-au uitat sa fie romani...povestile despre oamenii care si-au vandut casele si, plecand la oras, s-au topit de dorul acelor meleaguri, m-au impresionat. Regretau amarnic nesabuinta de a-si fi vandut casele, de a fi parasit Rosia Montana. O parte insa nu au cedat insistentelor si au ramas fermi pe pozitie...nu au putut sa-si paraseasca locul unde prinsesera radacini. Si cand am mers acolo, am inteles de ce...
Apusenii au o frumusete aparte...fiecare fir de iarba, fiecare copac respira romaneste...
pietrele, izvoarele, pamantul pe care calci, pastreaza urmele strabunilor, simti ca pasesti pe taramurile unde au fost plasmuite basmele romanesti. Cu aceeasi frumusete e inzestrata si Rosia Montana. In 2007, am intreprins un mic tur al Romaniei, incare am inclus si Muntii Apuseni...se inserase deja si, dupa mai multe peripetii, trebuia sa ajungem la Albac, unde speram sa gasim cazare pentru grupul nostru destul de numeros...pe drum, am zarit indicatorul ce arata drumul spre celebra localitate. Era insa prea tarziu sa ne abatem de la drum, insa a doua zi, desi asta insemna sa ne intoarcem din drumul nostru, ne-am dus acolo...era pacat sa ratam ocazia pentru cativa kilometri. Cine stie cand am mai fi avut ocazia...
Rosia Montana era pe atunci o localitate unde timpul parca ramasese in loc...nu am observat constructii noi, iar casele existente parca plangeau. Unele aveau tablite cu inscriptia „Aceasta casa este proprietatea RMGC” , in contrast cu cele pe care scria „Aceasta proprietate/casa nu este de vanzare”. Cei care ramasesera erau de neclintit. Desi isi duceau cu greu existenta acolo, unde nu prea aveai ce munci. Casele vandute erau atat de triste...un sat pe jumatate gol, cu putini tineri, fara sperante intr-un viitor mai bun...Placutele  le aminteau celor ce ramasesera pericolul ce ii ameninta. In centru, un bloc cu cateva etaje parea ca fusese tinta unui bombardament...atat de sinistra era imaginea sa. Saracie, tristete...in timp ce sub ei la, zeci, poate sute de metri adancime, zace o imensa bogatie...pe care statul roman nu e in stare sa o exploateze...prefera sa o lase in mana strainilor. Am vizitat galeriile facute de romani si nu puteam sa nu ma intreb cum de ei au fost in stare, cu mijloace mult mai primitive, iar noi nu. Cum este posibil sa nu fim in stare sa ne folosim de bogatiile cu care natura a inzestrat spatiul in care traim?

4 comentarii:

  1. Parca s-a descoperit recent ca exploatarea aurului a fost in zona cu mult inaintea epocii romane...

    RăspundețiȘtergere
  2. Reportajule pur si simplu...naucitoar.
    In premiera - BLESTEMUL AURULUI DIN APUSENI - Antena 3
    http://www.youtube.com/watch?v=Sft7tVai81Y

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Mircea Vladut: Nu stiu, tot ce e posibil...
    @ Florentin: Intr-adevar, un reportaj uluitor...Multumesc pentru link! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Aurul e blestemat, a ucis multe vieti! Cum sa mai existe ceva daca nu mai este aur? Daca toti tiganii de prin Toflea s-au imbogatit furand aur de acolo?!?!!?

    RăspundețiȘtergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...