vineri, 27 septembrie 2013

Dupa bureti prin padurile dintre amintiri

Cam pe vremea asta a toamnei, cand eram eu mica, mergeam la ghebe, la padure, cu bunicii, uneori si cu parintii. La tara la noi, padurea e deasupra satului, dealurile acelea impadurite parca strajuiesc intregul sat. Si mergeam dupa ghebe. Ce frumos era... sa simti mirosul acela de pamant reavan de padure, de frunze uscate, sa te chinui sa urci, dar si sa cobori, alunecand pe covorul de frunze uscate, uneori sa-ti dai drumul ca pe gheata, in fund, scuzati expresia, din deal pana in vale. Sa te umpli de frunze uscate pe haine si de tot felul de scaieti. Erau si pe atunci capuse, dar nu stiam noi de boala Lyme si, chiar daca luam in calcul ca ne-am putea pricopsi cu vreuna, nici vorba de vreo isterie, ca acum. Adunam ghebe si alti bureti care se mai gaseau, uneori mai mult, alteori mai putin, dar si cand ne intorceam cu traistile pline si bunica mea se apuca sa le curete in curte si apoi sa le pregateasca, mai bune ciuperci ca acelea nu cred ca am mai mancat.


Ce le mai cautam, mai ales ghebele, preferatele mele. Mama si bunica mea faceau pe atunci zacusca de ghebe si in fiecare an mi se face pofta de acea zacusca, dar nu-i chip sa o gasesc. Anul asta am vazut totusi, la un pret pe care nu prea mi-l permit si, oricum, stiu ca doar m-as amagi. N-ar avea aroma padurii din satul bunicilor mei, n-ar fi atat de naturala, de gustoasa. 

Frumos mai era la padure, pe vremea cand eram copil. Atat de mult mi-a placut mie, incat, desi au trecut ani si ani de cand nu am mai ajuns acolo, pastrez in suflet imaginile sale atat de vii, incat cu mintea pot reface drumul de cate ori ceva din mine o cere. 

Paduri sunt si pe aici, pana sa ajungem in satul sotului meu, trecem prin doua portiuni de padure, dar... nu sunt la fel. As putea merge dupa bureti, dar n-ar avea acelasi farmec. Fara pante mai line sau mai abrupte, pe care sa le strabat tinandu-ma de copaci sau ajutandu-ma de un bat (caci asta era primul lucru pe care il faceam cand ajungeam noi in padure, in copilarie- cautam fiecare cate un bat suficient de solid, nu vreun putregai, sa-l avem ca sprijin), padurea nu e chiar padure, ii lipseste ceva. Ii lipsesc si izvoarele, si ecoul... e stearpa.


Multumesc Decenu pentru scanteia ce mi-a rascolit amintirile. 

8 comentarii:

  1. Mi-a placut ff mult acest articol, chiar daca am avut impresia catre final ca este oarecum nedrept fata de padurile sotului, dar desigur, nu trebuie sa fim mereu asa de politically correct, (desi eu personal mi-am formulat impresia, posibil gresita, citind ultimele sfaturi pt burlaci propuse ca raspunsuri pt ultima mea leapsa, ca tocmai atunci cand esti casatorit trebuie sa fii cel mai politically correct, chiar mai rau decat la serviciu, desi poate ca asta e valabil numai pt barbati, dat fiind ca ei, avand si vocabularul mai redus, nu prea o au cu politica, pe cand femeilor asa ceva le vine mult mai natural, asa ca ele stiu la un nivel mult mai rafinat cand e sau cand nu e cazul, si cat e cazul de a ne angaja politic, atat la serviciu cat si acasa, plus desigur exista si posibilitatea ca numai in capul meu sa fie varza de nivel de cetatean total turmentat). Dar zau, acest articol la care putem adauga si ultimele fotografii facute de Decenu aflat si el La Ciuperci, mi-au facut mare placere, si mi-au adus aminte si de Dumbrava Minunata, acea poveste magica scrisa de dl Mihail Sadoveanu, de la a carui nastere se vor implini, in curand, pe 5 noiembrie, 133 de ani, si de la al carui deces, din pacate, se vor implini si mai curand, pe 19 octombrie, 52 de ani, (desi ne putem consola ca azi, 27 septembrie, se pare, cel putin de pe wikipedia, ca nu a decedat nici un scriitor roman, desi s-au nascut chiar mai multi poeti !)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se poate sa fi fost si nedreapta, dar nu am facut decat sa scriu asa cum am simtit, fara sa ma gandesc daca jignesc sau fac vreo nedreptate prin ceea ce scriu. Sentimentele mele legate de padure, asa cum sunt. Daca as fi facut ceva cosmettizari, poate nu ar mai fi fost asa incarcat de emotie articolul. Asta e unul din articolele care imi place chiar si mie, ma laud singura. :)))

      Ștergere
  2. Multumesc pentru nominalizare. Totodata sunt incantat ca am reusit sa-ti trezesc asemenea amintiri. Aceste amintiri arata cat de mult suntem legati, prin nastere, de geografia si energiile specifice locului in care ne-am nascut.
    La urma urmei, nimic nou sub soare. :) Si Gradinile Suspendate, una dintre minunile lumii antice, au fost construite tot pentru a crea, cat de cat, ceva asemanator cu locurile natale ale unei regine, nu? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu multa placere. Posibil sa fie asa, stiu ca am o afinitate pentru relieful denivelat si nu m-am dezbarat inca de a spune la vale sau la deal, desi aici n-am asa ceva. O usoara inclinare a unei strazi e suficienta pentru a declansa aceste reflexe, cand vine vorba sa povestesc sau sa indic ceva. Uite ca nu stiam istoria Gradinilor Suspendate. :)

      Ștergere
  3. Ei, ma trageti de urechi si ma aruncati inapoi in copilarie! ... Nu-i frumos:)))

    Felicitari pentru randurile de mai sus!

    Un sfarsit de saptamana agreabil sa aveti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa am fost si eu trasa, fara intentie, desigur. Ma bucur ca va place ce am scris. De fapt, asa cum am spus si mai sus intr-un comentariu, si mie imi place. E unul din articolele acelea care imi plac, chiar daca nu sunt foarte populare. :)

      Ștergere

Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...