Abel Sanchez. Sfântul Manuel cel bun- Miguel de Unamuno

Abel Sanchez

Dimensiunile oarecum reduse m-au făcut să am ceva îndoieli în privința speciei literare în care se încadrează această scriere- bogăția trăirilor și ideilor înfățișate într-o fluiditate epică specifică romanului înclinau balanța mea interioară către această categorie, lucru confirmat chiar de autor. Așadar, avem un roman, unul foarte concentrat și încărcat de semnificațiile cele mai profunde.

Abel, din nou Abel. N-a trecut prea multă vreme de când am citit o altă carte, mult mai recentă, ce avea același punct de pornire- mitul biblic al celor doi frați- Cain și Abel. De data aceasta, însă, dimensiunile psihologice sunt mai complexe, sondarea sufletului omenesc este mai profundă și, de aceea, tulburătoare.  În romanul lui Miguel de Unamuno nu întâlnim doi frați, ci doi bărbați, prieteni de la o vârstă fragedă, când nici măcar nu aveau conștiința acestui fapt, crescând aproape ca doi frați. Joaquin Monegro și Abel Sanchez. Cei doi protagoniști ai unei povești în care ura născută din invidie joacă rolul fundamental.



Pentru prima dată mă întreb de ce atunci când este pomenit primul fratricid din istoria omenirii, numele lui Cain, ucigașul, apare primul, urmat de cel al lui Abel, cel ucis. Astfel de frământări au loc și în sufletul lui Joaquin, cel care, de-a lungul întregii sale copilării, se află în umbra prietenului său cel mai bun, Abel. Acolo, în copilărie, este plantată sămânța urii de mai târziu, desăvârșită în vremea tinereții prin eternul conflict ce are în miezul său femeia, iubirea, gelozia. Departe însă destinul dramatic al lui Joaquin de vulgarele triunghiuri amoroase. Frământările sufletești ating intensități înalte, sentimentele negative sapă în interiorul conștiinței acestuia, înfățișând o adevărată filosofie a urii și a invidiei, ce par să se nască una din cealaltă și chiar să se confunde.

Întrebări și răspunsuri, scenarii pe care mintea le țese sub influența patimii care îl domină pe Joaquin într-atât încât descompune povestea biblică a lui Cain și a lui Abel identificându-se cu acel Cain pe care el îl consideră neîndreptățit. Nu se găsește vinovat de ceea ce simte, ci se consideră însemnat cu acest stigmat al urii, căreia nu i se poate opune, și nici măcar moartea nu-i pare că va fi o izbăvire.

Un roman ce se remarcă prin intensitate, prin forța de a te împinge către meditație. Când o carte are acest dar, când prin cele scrise în ea răscolește mintea celui care o citește, îl face să-și pună întrebări, aceasta câștigă prin ea însăși lupta cu timpul. Scris cu aproape un veac în urmă, romanul lui Miguel de Unamuno provoacă și astăzi procese de conștiință. Îndoielile pe teme religioase sunt cele pe care aprofundarea unei științe le naște în mod firesc. Urmând această cale a științei, Joaquin, spre deosebire de vechiul său prieten și rival deopotrivă, care îmbrățișase o carieră artistică, vrea să întărească supremația acesteia precum și capacitatea științei sale de a încorpora în sine arta. De aceea, am considerat că lupta surdă nu se duce doar între cele două persoanje, ci și între știință și artă.

Mi-a plăcut stilul în care scrie Miguel de Unamuno, apropiindu-se de cititor, dând naștere unei anumite intimități și fiind în același timp îngăduitor cu personajele sale.

Sfântul Manuel cel bun

Numărând doar treizeci și ceva de pagini, această istorisire depășește limitele genului său, abordând o temă amplă și, totodată, dificilă. Din titlu și chiar din primele rânduri putem lesne intui sfera religioasă în care se încadrează această scriere, însă nu și direcția pe care o va urma. Sub forma unor memorii ale unei femei pe nume Angela Carballino, ne este înfățișat portretul spiritual al preotului Manuel, cel care păstorise un mic sat spaniol cu un nume pitoresc- Valverde de Lucerna, și care urma să fie sanctificat.  Până aici, nimic ieșit din comun. Dar nici ceea ce urmează nu se conformează așteptărilor. Acest părinte Manuel este venerat de întregul sat pentru faptele sale pentru ajutorul pe care li-l dă celor aflați înnevoie și se crede că poate face vindecări miraculoase. Ceea ce însă nu știu sătenii este faptul că părintele Manuel nu crede în ceea ce propovăduiește, el este măcinat de un proces spiritual neobișnuit inaccesibil oamenilor de rând.

Preocuparea lui Unamuno pentru adevărurile biblice este evidentă în această scriere poate mai mult decât în precedenta, pentru că este pus la îndoială însuși fundamentul credinței,, pe care personajul principal o consideră o liuzie necesară oamenilor pentru a putea trăi. Fără această credință în viața de apoi, ei nu ar mai putea îndura nici moartea, dar nici viața. Secretul părintelui este împărtășit de acesta fratelui Angelei, ce poartă un nume de inspirație biblică- Lazaro, iar apoi și Angelei, direct și indirect. Între Angela și părintele Manuel există o comunicare la nivel spiritual, ce nu necesită prea multe cuvinte rostite. Interesant este faptul că aceasta, totuși nu-și pierde credința, ci vede în această convingere a preotului și a fratelui ei o cale prin care Dumnezeu își înfăptuiește voința de a-i aduce pe ceilalți săteni pe calea credinței în El.

Greu de intuit astfel concepția proprie a autorului. Plasând adevărul de partea cui citește, pare că nici nu afirmă, nici nu contestă și o face atât de subtil încât, prin ambele texte, își îndeamnă cititorii să mediteze asupra temelor propuse, făcându-i să-și pună întrebările pe care el le dorește, lăsându-i să creadă că ei sunt cei care le concep.