luni, 26 octombrie 2015

Despre poezie

Octombrie auriu, spălat de ploile trecute, așteptând pe cele ce vor veni. Răcoarea ține razele soarelui în spatele unui strat gros de sticlă prăfuită,  prin care privesc umbrele ce se conturează pe asfalt, tot mai neclare. Poezia e pretutindeni,  doar sufletele sunt uneori închise în fața ei. Cândva,  poezia însemna pentru mine rimă și patos, amestec de sentimente vulcanice și tristeți intense. Umpleam coli de hârtie,  formând teancuri întregi,  teancuri pierdute sau azvârlite la gunoi. Azi, poezia înseamnă pentru mine tăcerea care vorbește pentru cei ce pot să o audă. Nu mai cântă iubirea, ci clipa și toată zădărnicia frământărilor omenești.  Îmi umplu sufletul cu vidul ei și pășesc pe cărarea fără întoarcere spre țărmul cald al unei mări necunoscute.

2 comentarii:

  1. Frumos!
    Ce-i drept, octombrie ăsta a fost plin de o poezie a culorilor.
    Păcat că poeții de astăzi nu mai au aceeași ,,sete lirică” de natură...
    Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu prefer să mă delectez cu poezia culorilor şi a naturii, poezia în sine nu m-a atras niciodată :P

    RăspundețiȘtergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...