Knut Hamsun- Rodul pământului

Considerat capodopera lui Hamsun, lucru care, de altfel, a fost unul dintre motivele ce m-au împins pe urmele sale, romanul acesta ar putea fi rezumat prin ideea simbiozei omului cu natura, însă ar fi prea puțin spus. Nu știu câți din cititorii de azi ar fi interesați de viața într-un ținut pustiu la poalele munților, în Norvegia, undeva la confluența secolelor XIX și XX. S-ar putea să mă înșel asupra perioadei, dar mi-am luat ca reper anii între care a trăit Knut Hamsun și anul apariției acestei cărți. Pe mine însă m-a fermecat de la bun început povestea lui Isak, care se aciuează în ținutul acela pustiu, mlăștinos, și din nimic, încetul cu încetul, muncind din greu, își construiește o gospodărie, la început simplă, rudimentară. Apoi apare și Inger, o femeie pe care defectul pe care îl are din naștere- buza de iepure- n-o lasă să se bucure de pasiunea ce o mistuie în interior.



În linii mari, totul pare simplu- cei doi muncesc, se iubesc, se înmulțesc, gospodăria lor se dezvoltă, trăiesc bine, pământul le oferă roadele sale în schimbul muncii lor conștiincioase, neîntrerupte. Dar ce frumos povestește Hamsun despre viața oamenilor din ținutul pustiu- te transpune acolo, în decorul aspru ce nu acceptă delăsare, în pădurile acelea seculare, cu ape repezi și pietre de tot felul, pe pășunile acelea pe care pasc vitele, în mijlocul cărora se întinde gospodăria lui Isak, iar, cu timpul, și alte gospodării. Ținutul nu mai rămâne la fel de pustiu ca la început, dar oamenii care se stabilesc acolo trăiesc în armonie cu natura, respectându-i regulile și bucurându-se de binefacerile sale. Viața lor este simplă, dar fericită, cu toate că nu le lipsesc încercările. Dar, fiind legați atât de puternic de pământul lor, de munca pe care trebuie să o depună, trec cu ușurință prin toate, căci dramele vieții lor sunt mai puțin importante decât rostul lor pe pământ.

Totuși, întâmplările prin care trec acești oameni ne fac cunoscute frământările sociale ale acelor timpuri, încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă autorul a studiat cumva dreptul, căci se conturează evoluția perspectivei asupra infracțiunii de pruncucidere- mai întâi aspru pedepsită, iar apoi, cu timpul, privită cu mai multă clemență, dar și cu mai multă profunzime. Expunerea argumentelor ce diminuează vinovăția în astfel de cazuri arată interesul existent în societate pentru emancipare, în acel moment al istoriei.

Revenind însă la viața în gospodăriile din ținutul pustiu, trebuie să remarc imaginile de un pitoresc rural autentic. Munca nu încetează nicicând- fie că este vorba de strânsul fânului, al grâului, al cartofilor, sau de mulsul vacilor, de tăiatul lemnelor sau de alte noi construcții necesare îmbunătățirii traiului. Oamenii ce viețuiesc în ținutul acela pustiu, în gospodăriile lor risipite la poalele munților, par să fi descoperit rețeta fericirii. Copacii foșnesc, ogoarele rodesc, animalele își poartă clinchetul tălăngilor pe pășuni. Epicul este pătruns de o delicată undă lirică, menită să te răscolească, iar apoi să-ți aducă liniște în suflet, acea tihnă mult dorită.

Vocea naratorului pare că se joacă, atât cu personajele, cât și cu întâmplările, însă măiestria sa este cel mai bine evidențiată prin crearea atmosferei, prin starea pe care o transmite. Este uimitor modul în care se consolidează viața în acel ținut, mai cu sseamă evoluția gospodăriei lui Isak, care, prin muncă multă, deși pornește aproape de la zero, adună și tot adună, nu din dorința de înavuțire, ci mânat de spiritul său practic, până ce ajunge să aibă cea mai mare și mai bogată gospodărie. Cât de neînsemnate par încercările vieții în ansamblul acesta om-natură. Naștere, moarte, pericole, dezamăgiri, nunți, iubiri, păcate- fire de nisip spulberate de vânt. Altceva se ridică deasupra tuturor- poate chiar esența vieții.