Fratricizii- Nikos Kazantzakis

Sursa foto

Acest scriitor este unul drag sufletului meu, am citit doar trei dintre scrierile sale și le-am căutat asiduu pe celelalte. După Raport către El Greco și Alexis Zorba, am regăsit în Fratricizii spiritul aprig al lui Kazantzakis, plin de înțelepciune izvorâtă din nenumărate îndoieli. Marile întrebări pe care omul și le poate pune capătă aici expresia frământărilor profunde din conștiința părintelui Ianaros, cel care păstorește câteva sate risipite pe un munte din nordul Greciei- o Grecie sfâșiată de lupte între cei roșii- comuniștii- și cei negri- fasciștii. Dramatismul sugerat și de titlu constă în această luptă între frați, care se ucid unii pe alții  doaar pentru că fac parte din tabere adverse. Măcinată de acest puternic conflict ce măcelărește și pustiește totul în calea sa, Grecia- ea însăși un personaj ce învăluie cu spectrul său întreaga acțiune- este în pericol de a pieri odată cu oamenii săi.

Imagini cutremurătoare prind viață din penița scriitorului grec- ruine fumegânde, sărăcie, mizerie, foamete, pietre stropite cu sânge, stârvuri devorate de șacali și de vulturi. O luptă desfășurată în numele libertății, în care dreptatea își caută un sălaș într-o parte sau în cealaltă, fără a-și da seama în mâinile cui se află. Între aceste două tabere- cei doi diavoli care spintecă Grecia, văzându-și frații ucigându-se fără milă și fără remușcări, părintele Ianaros luptă și el, însuflețit de credința în Dumnezeu, pentru împăcarea acestora, pentru pace și iubire. Personajul este grandios prin forța sa sufletească, ce îi mână trupul bătrân pe coclaurile prăpăstioase pentru a-și împlini datoria sfântă pe care o simte înăuntrul său. Părintele Ianaros stârnește admirație în inimile împietrite, totuși nu în toate, pe unele nu reușește să le îmblânzească.

Un personaj aparte, deși mai puțin prezent, este și fiul părintelui Ianaros, devenit căpitan al rebelilor din munți- nemilos, crud, devotat cauzei sale și totdată orgoliului său, uneori chiar și împotriva propriei conștiințe. În sufletul său se dă o luptă acerbă, la fel de grea precum aceea dintre cele două tabere în care sunt împărțiți grecii- idealul comunist, idealul personal, ura față de tatăl ce îl pedepsea aspru în copilărie, dar și admirația față de caracterul puternic al aceluiași tată. Iubirea și ura dinăuntrul său îi plămădesc sufletul imprevizibil, sălbatic, neînfricat. Tatăl său, însă, este plin de iubire, chiar și atunci când mânia îl cuprinde.

Toată această istorisire plină de tristețe trasează temele specifice lui Kazantzakis, cele care i-au măcinat mintea și sufletul deopotrivă- libertatea, religia, sensul vieții. A încercat să le deslușească tainele în scrierile sale, într-un freamăt necontenit. Din glasul său răzbate duioșie, îngăduință față de tot ceea ce este omenesc, față de destinul implacabil al fiecărei făpturi muritoare. Pe fondul acelor vremuri vitrege, un spirit ca al său, pe care l-am găsit risipit atât în părintele Ianaros, cât și în fiul acestuia, căpitanul Dracos, a găsit substanța cea mai potrivită pentru a plămădi acest roman de o asemenea densitate narativă și cu un registru emoțional atât de complex.

Contradicții îndoieli, conflicte ce mocnesc și apoi se dezlănțuie. Concepte ce își caută adevăratul sens- dreptatea, libertatea, divinitatea. Acestea ar fi elementele ce compun această descindere tragică în parcursul istoric al Greciei moderne. Părintele Ianaros se vrea a fi un stâlp al iubirii, al normalității mult dorite- cel care să restabilească echilibrul puternic zdruncinat.

Câteva citate puteți găsi în postarea mea anterioară- De ce iubesc scriitura lui Nikos Kazantzakis