Urma, de Adrian Alui Gheorghe

O lectură facilă în aparență, dacă judecăm după punctul încărcat de mister din care pornește această carte- 1960, Aiud, închisoarea de deținuți politici, victime ale opresiunii comuniste. Urme suspecte apar pe zăpadă, în curtea închisorii, dinspre gard înspre pavilionul de încarcerare, fără a exista și urmele de întoarcere. Acesta a fost și scena care m-a atras pe mine către cartea aceasta, dornică să aflu misterul urmelor de pași. Restul prezentării de pe ultima copertă nici nu l-am citit până ce am trecut de jumătatea cărții, cam subțirică, de altfel. Cert este că aceste urme declanșează o amplă desfășurare de forțe, într-o acțiune din care nu lipsesc imaginile dezolante, dar nici umorul, dacă pe un fundal ca acela poate exista un loc și pentru un registru al comicului. Citind, am descoperit că se poate, că umorul poate răzbi chiar și în condiții atât de aspre. Pornind de la realitatea dură, plină de imagini neplăcute, firul alunecă, încetul cu încetul, pe panta misticismului, evadând din timp și din spațiu, din limitele rigide ale realului, într-o altă lume, cea a minții și a imaginației.


Sub masca, sau mai bine spus, sub pretextul dezlegării misterului declanșator, autorul creionează drama deținuților politici fără a uza de clișeele des întâlnite în ficțiune sau în documentare. În mod subtil, strecoară idei ce ating într-o oarecare măsură tărâmul filosofiei, deși nimic nu pare inițial a sugera acest lucru. Se folosește de materialul epic și de mijloacele pe care literatura i le pune la dispoziție pentru a atrage atenția asupra unor aspecte profunde ale existenței- conștiința, omul, sensul vieții sale, limitele existenței acestuia și modul în care libertatea poate fi înțeleasă. Frica, foamea, teroarea, capătă proporții grotești. Totul este însă destul de ambiguu și prea puțin explorat. M-aș fi așteptat la o mai amplă dezvoltare a unor idei.

Privit în profunzime, romanul nu este atât de simplu cum poate părea la început. Tușa ironică în care sunt prezentate întâmplările este doar o formă, un chip pe care autorul îl dă tragismului, esență a acestora. Deținuți, gardieni și cadre militare deopotrivă trăiesc sub auspiciile unei frici permanente, ale unei reale terori, psihice, în primul rând. Îmbrăcându-și ideile în această proză dinamică, autorul le-a dat digerabilitate, le-a făcut accesibile. Mi-a plăcut cartea, dar nu m-a impresionat foarte mult. Cam de 3 stele din 5 pe Goodreads.