„Ultimul vine corbul” - Italo Calvino

Ultimul vine corbul - Italo Calvino

Un mănunchi de povestiri - dar câtă substanță închisă în fiecare text, ca în sticluțe migălos plăsmuite, cu forme diverse, dichisite. Am parcurs povestirile în ordinea înlănțuirii lor, deși unul dintre avantajele volumelor de proză scurtă este posibilitatea de a alege orice ordine dorești în lectura textelor. Și-am început cu primele povestiri, care deschid timid drumul către celelalte, fără să-ți dea vreun indiciu, în naivitatea lor aparentă, despre ceea ce urmează. Spre exemplu, prima dintre ele, „Într-o după-amiază, Adam” aduce în lumina reflectoarelor o parte a universului privită cu mult prea puțină atenție - lumea animalelor și a plantelor dintr-o grădină, o sumedenie de universuri miniaturale privite ca printr-o lupă. 

„Libereso își întredeschise palmele și o lăsă să se uite înăuntru. Avea mâinile pline de gândăcei-de-trandafir: gândăcei de toate culorile. Cei mai frumoși erau cei verzi, dar mai erau și roșietici și negri, ba unul chiar turcoaz.” (pag.14)

„Au ajuns lângă vaporul cu bordurile înnegrite de straturi vechi de pucioasă, pline de mucegai, cu palisadele rupte și răsucite profilate pe cerul de un albastru curat. O barbă de alge putrezite urca și-l acoperea de la chilă în sus, iar vopseaua veche și coșcovită se scorojea pe bucăți mari.” (pag. 21)

Și în povestirile următoare ai senzația că autorul a așezat o oglindă în care se reflectă, altfel, ceea ce vedem fără să privim. Niciun element nu-mi dădea de bănuit că, ulterior, povestirile vor deveni din ce în ce mai întunecate, extrăgând din viața în anii de război seva vâscoasă a naturii umane. Războiul e undeva în jur, prezent chiar și când a rămas în urmă, dezvăluind imagini și trăiri niciodată pe deplin explicate, în pofida limbajului bogat, dar puternic sugerate. 

„Hotelul acela mare, nu de multă vreme degradat la rangul de cazarmă și de închisoare, nu avea obiecte care să fie de folos sufletului ca să dea concretețe sentimentului aceluia de libertate pierdută, cum ar fi gratiile sau meterezele.” (pag.86)

Frumusețea scriiturii lui Italo Calvino o percepi într-o anumită măsură când ai textul în față, dar în toată splendoarea ei o admiri abia după ce ai închis cartea și, cu ochii minții, revezi scene, clișee, te zvârcolești fără să vrei în aerul încărcat de aburul dens și straniu al fricii. Nu știu cum se face, dar delicatețea și materia brută se armonizează de minune în aceste povestiri. Personajele lui Calvino provin dintr-un mediu primitiv, chipurile și îmbrăcămintea le sunt grosolane, dar sufletele au o sensibilitate pe care nu o poți ignora. Și acest aspect poate fi remarcat în aproape toate povestirile. Unele sunt triste, altele stârnesc zâmbete. Volumul are un carcater unitar, prozele au ceva comun, ceva ce ține de stil și de atmosferă, fără ca altfel să poți spune că ar semăna una cu alta. Întâmplările imortalizate în paginile cărții acoperă un spectru larg - avem și copii care se joacă pe o epavă, dar și o bandă care jefuiește o patiserie, căzând pradă mai degrabă ispitelor dulci decât banilor. În alte povestiri, moartea izbește nemilos, cruzimea atinge cote extrem de înalte, ce-ți amintesc cumva de capul unui șarpe zdrobit la nesfârșit cu un bocanc greu („Unul dintre cei trei este încă în viață”). Mizeria și sărăcia domnesc peste tot, încât unii oameni ajung să spună „Dormim ca niște câini” - titlul unei povestiri, alții așteaptă cu nerăbdare sosirea marinarilor în dughenele din port pentru a face rost de niscaiva dolari. 

Pentru Calvino, claritatea finalurilor nu reprezintă un scop, adeseori povestirile sale rămân în coadă de pește, alteori inserează sugestii asupra deznodământului, dar, cu toate acestea, nu e ca și cum ai citi bancuri seci. Pe măsură ce citești, îți dai seama că nu are importanță finalitatea unei anumite întâmplări, ci ceea ce ea reușește să transmită. Am lăsat voit la urmă povestirea ce dă titlul volumului - „Ultimul vine corbul”, pentru că mi s-a părut a fi una dintre cele mai strălucite, plină de simbolistică, imprevizibilă până spre ultimele fraze, în care se concentrează întreg mesajul emoțional. 

„Conurile din vârfurile copacilor de pe malul celălalt, de ce, mă rog, se vedeau, dar nu puteau fi atinse? De ce exista distanța aceea goală între el și lucruri? De ce conurile care erau una cu el, în ochii băiatului, stăteau tocmai acolo, departe? (...) Era o senzație de gol, ca o mângâiere: golul acela al țevii de pușcă ce se prelungea în aer și se umplea cu glonțul, până acolo la con, la veveriță, la piatra albă, la floarea de mac.” (pag.124)

Mi-a plăcut stilul inedit al lui Italo Calvino, acum înțeleg de ce mi se recomanda asiduu „Dacă într-o noapte de iarnă, un călător”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. Și mai am la dispoziție și alte cărți ale scriitorului italian - „Cărarea cuiburilor de păianjen” sau „Orașele invizibile”. Mă bucur însă că am făcut cunoștință cu el printr-un volum de proză scurtă. Mi-am făcut un fel de obicei din a proceda astfel, acolo unde am această posibilitate. Și pot spune că, în ultima vreme, chiar am acordat mai multă atenție acestui gen de proză și am fost mai mult decât încântată. 

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.