Ce-am mai citit

V-am promis că vă povestesc despre ultimele cărți citite în timpul absenței de pe blog. Cea mai consistentă a fost "Orbirea " de Elias Canetti, o carte cu greutate, pe care nu aș putea-o recomanda oricui, dar pe mine m-a fascinat,  e una din marile cărți care reușește să persiste în mintea cititorului tot restul zilelor.

Fiecare fibră a acestui roman conține în ea sămânța nebuniei, în cele mai diferite forme. Niciunul dintre personajele ce însuflețesc universul creat de Canetti nu rămâne în tiparele normalității. Dar oare unde se află granița dintre firesc și absurd, dintre normal și anormal?

Puteți citi cronica în întregime pe Bookhub.ro  

„Atenție! Urmează pagini cu un puternic impact emoțional!”

Impresiile mele privind "Ultimii martori", cartea Svetlanei Aleksievici le găsiți aici

Am citit și câteva volume de proză scurtă, unul din ele "Să râdem cu nea Mărin", cuprinzând texte scrise de Amza Pellea, m-a ținut de la început până la sfârșit cu zâmbetul pe buze. M-am delectat și cu "Picături din soare" așternute pe hârtie de Angela Tocilă, cu umorul lor dulce-amar.

Apoi am încercat să descifrez şarade în compania lui Quaresma, eroul creat de Fernando Pessoa care conferă noi nuanțe scriiturii polițiste. Despre acest volum de povestiri am scris mai multe pe Bookhub.ro 

În trecere pe aici

Chiar dacă ultima perioadă a fost una dificilă, marcată de pierderea soacrei mele, de probleme de sănătate şi îndatoriri profesionale, am găsit totuşi timp să citesc, am şi publicat pe Bookhub cronici pe care nu le-am semnalat aici pe blog,  numai pe Facebook (trebuie să recunosc că îmi e mai la îndemână să fiu activă acolo, cu toate că îmi place  mai mult să scriu aici, pe larg, fie ce simt, fie despre cărțile citite sau experiențele trăite ).

Voi reveni cu o postare în care voi rezuma activitatea de cititor din ultimele săptămâni,  făcând trimitere la cronicile aferente. Momentan mai am două în lucru. Abia am terminat de citit "Zmeura de câmpie", iar înainte de ea am citit "Herina". Am început să citesc ieri "Piața diamantului", de Mercé Rodoreda, o carte pe care mi-o doream de multă vreme pentru simplul fapt că a fost recomandată de îndrăgitul Gabo. Deocamdată nu sunt foarte încântată,  poate așteptările îmi sunt prea mari. Din greșeală, când am bifat pe Goodreads Currently reading, am apăsat şi ratingul de 2 stele, pe care apoi l-am şters. Nu e chiar atât de slabă cartea şi oricum, abia am citit 35 de pagini, mai are timp să mă cucerească. Abia la final îi voi da o notă. Mă mai gândesc şi la faptul că sunt încă sub imperiul "Zmeurei" lui Nedelciu, care s-a ridicat peste aşteptări.

Pe curând!

O față întunecată a vieții

Ce zile! Iar cea de azi este şi mai cruntă. Proximitatea bolii şi a morții sunt înfiorătoare,  pe mine mă cutremură chiar dacă este vorba de un necunoscut, darămite dacă persoana în cauză face parte din familie. Cu 5 ani în urmă, trecea hotarul morții un suflet ce îmi fusese apropiat. Astăzi se luptă cu neputința o altă persoană şi pronosticul este dezolant.

Mă gândesc cât de dureros este să realizezi că totul e pe cale să se sfârșească. Sub povara anilor ce şubrezesc trupul,  să îți atingi cu mâna sfârșitul, să îl vezi înaintea tuturor. Tot ce-a fost vis,  dorință, bucurie a apus demult, iar în față nicio astfel de bucurie nu se mai poate întrevedea. Viața ce umplea altădată trupul, fără să-i lase vreun răgaz,  s-a scurs încet şi un ultim strop se prelinge către punctul final.

Astăzi soarele, copacii, iarba nu mi-au putut dezvălui frumusețea lor or n-am putut eu să o gust, căci nu mă simt bine, starea febrilă îmi înmoaie puterile şi am sperat că măcar să scriu voi reuşi. De altele nu m-am putut lega în a doua parte a zilei. Dimineață am căutat să culeg ceva entuziasm din cele două cărți de pe elefant pe care le-am ridicat din pick-up point şi din plimbarea în parc, unde am reușit să şi citesc cât am stat. Am mâncat de nevoie, nu de poftă, pentru că iau un antibiotic puternic. O stare îngrozitoare, enervantă. Sper să reușesc să mă odihnesc măcar, căci nici de somn nu am avut parte. Dar cum nu îmi e prea bine când stau întinsă, probabil nici odihnă n-o să am. Cât aş vrea să fiu din nou sănătoasă, să pot respira frumusețea din jur. Teii sunt pe cale să înflorească şi abia aștept să mă pierd în aroma lor.

Amintiri din răcelile copilăriei mele

De multe ori aștept un motiv anume pentru a scrie, dar apoi realizez că nu e neapărat necesar să pornesc de la un titlu sau de la o idee, ci pot lăsa să curgă laolaltă gânduri amestecate ivite de nicăieri, înainte ca ele să se refugieze din nou în cotloanele nevizitate ale minții.  Am pus la fiert o oală cu apă ca să o amestec în lighean cu sare și să îmi țin în ea picioarele încercând să alung puiul de răceală ce mă curtează.  Săptămâna trecută foloseam alt remediu băbesc - săculețul cu sare încălzită pus pe pieptul fie-mii, care a dat rezultate neașteptate. Așa îmi punea și mie bunica sare, avea un săculeț anume făcut pe care îl păstra pentru inevitabilele ocazii viitoare,  căci eu eram mai mereu cu gâtul praștie sau cu felurite afecțiuni respiratorii.  Vremea aceasta umedă îmi displace. Am senzația că plouă de-o săptămână. Beau cel puțin doi litri de apă, iar în zilele când merg la sală beau patru. Cred că e suficient lichid, nu-mi trebuia și ploaia rece și necontenită, să mi se înece corăbiile. Am și un presentiment (fără vreo legătură cu ploaia) venit sub forma unei idei clare, pe care nu-l voi dezvălui decât dacă va fi să se împlinească,  ceea ce nu ďoresc. Grijile și problemele curg și ele asemeni ploii.

Mi-am amintit și de inhalațiile pe care le făceam tot în caz de răceală, cu o substanță al cărei miros este viu în mintea mea și acum, după atâta vreme. Medicamentele copilăriei mele au reprezentat adevărate traume. Nu pot uita cum era când mă trezeau noaptea la 12 și dimineața la 6 și mă duceau cu Dacia cea bătrână,  cu tapițeria ei rece, la camera de gardă din policlinica de copii, pe ai cărei pereți se găseau felurite ilustrații cu Vi și Mi, ca să mi se facă injecții. Retrăiesc în minte clipele acelea ce nu au fost nici puține,  nici rare. De câte ori mă îmbolnăveam, mă rugam să îmi prescrie doctorul Polidin, căci durea mai puțin.  N-aveam baftă,  posteriorul meu avea parte în cel mai fericit caz de ampicilină, atunci când nu se impunea odioasa oxacilină, penicilina sau mai rău,  eritromicina. Pentru vârsta modestă pe care o aveam, era uimitor că rețineam toate denumirile acelea complicate. Aș fi înghițit bucuroasă siropuri cu gust dulce-amar,  cum se găsesc astăzi, în loc să suport flacoane acelea cu praf alb și dop de cauciuc, care mi-ar da și acum fiori văzându-le.

"Ca să nu te pierzi în cartier" ...

Umbre, poveşti aproape uitate şi niciodată desluşite în întregime - astfel se înfățișează proza lui Patrick Modiano şi în acest roman, despre care am scris pe Bookhub.ro

Atmosfera cețoasă, ce evocă vremuri trecute și amintiri confuze, este prezentă și aici, dar, deși coordonatele poveștii sunt mai neclare, mai lipsite de posibile răspunsuri, misterul nu este atât de puternic cum l-am perceput, de exemplu, în „Dora Bruder”. Țesătura narativă exercită fascinație și în aceste pagini, însă pare să lipsească ceva, or poate acea oboseală ce răzbate dinspre personajul principal m-a făcut să diger mai greu povestea.

Puteți citi în întregime cronica mea aici .

 

Intermezzo

Din nou week-end şi între două foi de aluat mi-am zis să scriu câteva rânduri. Nu am condițiile prielnice unui text serios, dar o joacă de-a scrisul zic că merge. Să mă laud deci cu faptul că am vreo două cărți în așteptarea recenziei corespunzătoare. Apropo de "corespunzător"/"corespunzătoare", fii-mea nu suportă să mă audă rostind aceste cuvinte. Spune că aşa zice nenea ăla de la televizor, cum îl cheamă ...? :)))

În vreme ce aceste două recenzii așteaptă momentul ieșirii la lumină, mă delectez cu un roman de o mie de ori mai complicat decât aceste ultime două cărți citite. Complicat, complex, copleșitor, dar atât de ... nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Extraordinar, obsedant, răscolitor. Dar mai bine îmi păstrez cuvintele pentru clipa în care voi trece la fapte în ceea ce îl privește. Nu mai am foarte mult şi,  în pofida dimensiunilor şi a complexității, l-am parcurs relativ repede. Să văd cât timp voi putea acorda lecturii azi şi mâine, căci la mine e taman invers decât ar trebui. Mai mult pot citi în timpul săptămînii, când petrec în total aproximativ un ceas în metrou, decât în week-end, când ba trebuie să bucătăresc, ba să mă joc. Iar mâine ne așteaptă "Cartea junglei" în 3D.

Până atunci însă, mă întorc la Albinița mea, care merită cu prisosință o mică abatere de la dietă. 6 kg în 4 săptămâni  impun o recompensă.

Sorin Titel - "Femeie, iată fiul tău"

Sursa foto 

Am reușit să termin textul în zilele următoare articolului anterior, dar lipsa de timp m-a împiedicat să vă semnalez acest lucru mai devreme. Unii dintre voi pesemne l-ați observat pe Bookhub.ro,  iar dacă nu, vă invit să îi dați acum citire, în speranța că veți afla astfel despre un roman excepțional prea puțin comentat în zilele noastre.

Încă din primele pagini, universul epic construit de Sorin Titel se dezvăluie cititorilor în toată splendoarea sa, promițând povești savuroase, în care tonul realist împrumută subtil câte ceva din arsenalul amplu al fantasticului. Nu am intuit încă de atunci cât de dificil îmi va fi să scriu despre acest roman care mi-a acaparat câteva săptămâni. Complexitatea sa o descoperi după ce ai parcurs o bucată de drum prin spațiul rural al Banatului de sfârșit de secol XIX.

 Un mic fragment din recenzia pe care o găsiți în întregime aici  .