Diverse reci și calde

Realizez că n-am mai scris de multă vreme despre nebunia vieții de zi cu zi. Despre toate acele neajunsuri, neplăceri, bucurii și altele asemenea. Despre talmeș-balmeșul emoțional al fiecărei zile. Abia ce am terminat cu o parte din munca și alergătura aferentă unor declarații fiscale- partea aceea plăcută din an când îți vine să emigrezi prin cine știe ce insulă pustie, în cazul în care ai avut proasta idee de a întreprinde ceva pe cont propriu în România. Da, chestia asta îmi înghite mulți neuroni și acum îmi dau seama de ce mi-a sunat respingător cuvântul contabilitate de când l-am auzit prima dată. Și când credeam că respir și eu măcar parțial, se îmbolnăvește cea mică. De fapt, toată iarna a bântuit-o o tuse urâtă care ba o lăsa, ba o lua. Așa că acum am ajuns cu ea la alergologie, că deja e prea mult timp de când se repetă aceste episoade sâcâitoare. Că pe mine mă chinuie aproape zilnic una din măsele și că nici nu m-am întremat pe deplin după ultima răceală, nici nu se mai pune. Bine că sunt întreagă și pot umbla.



Dar peste toate sarcinile zilnice, lunare sau ocazionale, teribil de tare mă enervează și mă deprimă vremea. M-am săturat de iarnă, de frig, de umezeală. Nu mă încălzește cu nimic că s-au mai adunat câteva grade în termometre. Mi-e dor de iarbă verde, de caiși ce-și scutură floarea. Mi se pare nedrept. Iarna aproape întotdeauna își permite să vină mai devreme, dar de plecat nu pleacă niciodată înainte de a se sfârși intervalul ei calendaristic, ba de multe ori acaparează și din cel al primăverii. Mă simt obosită, plictisită. Dacă nu mi-aș găsi refugiul în cărțile pe care le citesc, mi s-ar părea și mai obositoare zilele.

În ritm alert, dar monoton, se scurg zilele. Câteodată, găsesc clipe în care privesc oamenii pe lângă care trec. Mi se întâmplă să percep uneori doar mizeria umană ce se ascunde în fiecare dintre ei, fără excepție. Alteori, le văd zbuciumul interior, sau mai degrabă îl intuiesc. Unii par liniștiți, dar cei mai mulți sunt frământați de tot felul de probleme. Cei mai mulți aleargă, asemeni mie, pe culoarele vieții, sperând să găsească ceva. Cu părere de rău constat că am tot mai puțin timp să îi privesc pe oameni, să privesc natura și tot ce stă sau se mișcă în jur. Când merg cu metroul, citesc, aproape nu observ ce se petrece în jur. Când gonesc pe străzi, gândesc, și mă trezesc că, de fapt, priveam fără să văd mai mult decât îmi era necesar pentru propria siguranță.

Totuși, mi-am împlinit un vis iarna aceasta. În sfârșit, am și eu o mobilă adecvată sufrageriei și astfel cărțile mele stau omenește, pe rafturi. E drept că o parte sunt în spatele unor uși, dar tot e foarte plăcut să le privesc, să deschid ușa și să simt mirosul lor. Am ales o variantă mai încăpătoare, în care pot pune cărțile pe trei rânduri, căci altfel nu ar fi încăput toate. Dar per ansamblu, sunt mulțumită.
A se scuza utilajele din poza de mai sus. Am fotografiat imediat ce terminasem instalarea și aranjarea. Între timp, am mai făcut mici modificări prin vitrină, dar nu radicale.