Balada de la Narayama- Shichiro Fukazawa

Credeam că este un roman, dar a fost doar o nuvelă de aproape 40 de pagini. Totuși, a fost atât de densă și de cutremurătoare, încât ar fi fost greu de suportat să fie mai lungă. Balada de la Narayama vorbește despre resemnarea în fața morții, deși aceasta din urmă nu pare pe deplin conștientizată, și  mai vorbește și despre sărăcie și lupta pentru supraviețuire, despre foame și despre legile absurde pe care aceasta le poate naște. Cât de crud îmi pare acest obicei dintr-un sat risipit la poalele munților, de a-și duce bătrânii după ce împlinesc 70 de ani pe muntele considerat sacru și a-i lăsa să moară acolo. Totuși, nu se vorbește despre moarte atunci când se face referire la acest ritual, totul este privit ca și cum a fi o datorie sacră ce va fi îndeplinită cu mândrie, ba chiar cu bucurie. 

Cel puțin bătrâna Orin, care încă se simte în putere, vrednică să se ocupe de treburile casei și cu dantura încă sănătoasă, percepe călătoria spre Narayama ca pe un eveniment mult așteptat și îndelung pregătit. Ea se simte rușinată de semnele ce îi atestă vigoarea, pe măsură ce momentul în care, conform obiceiului, va trebui să plece, se apropie. Este impresionantă pregătirea sufletească pentru călătoria plină de semnificație pe care nu doar că se simte obligată să o facă, dar chiar și-o dorește. Nu toți bătrânii văd lucrurile astfel, unii încearcă să amâne momentul, nu se îndură să-și părăsească viața. 

Prilej de profundă meditație asupra felului în care privim moartea, această nuvelă condensează trăirile intense pe care iminența sfârșitului le naște în sufletul omului. Dar, la fel de răscolitor, ea ilustrează instinctele primitive pe care lipsa hranei le trezește într-o comunitate a cărei cultură se mărginește la credințe populare și cântece încropite pe marginea lor. Chiar dacă nuvela are la bază o legendă, nu m-am putut împiedica să îmi imaginez că o fațetă a realității este cuprinsă în miezul ei. Inutilitatea omului bătrân pentru comunitate are ca rezultat înlăturarea sa într-o manieră încondeiată cu imagini înălțătoare, pentru a masca de fapt cruzimea care abia dacă este sugerată în clipa când niciun martor nu este prezent și care cu greu poate fi intuită de oamenii care, în naivitatea lor datorată sărăciei și izolării, se supun orbește tradițiilor. Deși întreaga istorie pare ceva de neînchipuit și de neacceptat, ea este de un realism sfâșietor, totul pare verosimil, chiar și existența unei astfel de comunități, dacă nu în prezent, cel puțin în trecut. 

Pentru Orin, muntele și călătoria pe care le va face înseamnă doar un nou început, o rupere de lumea în care a trăit până atunci. Nu lasă să se întrevadă că ar ști că o așteaptă altceva decât odihnă, cu inima curată, pe rogojina pregătită cu multă vreme înainte. Și totuși, ajungând acolo, pe muntele sacru, nu pare surprinsă și nici resemnată în fața a ceea ce vede, ci la fel de dornică să-și împlinească destinul. 

Poate că n-am reușit să redau prea clar mesajul povestirii și nici impresiile pe care mi le-a lăsat, dar vă asigur că merită citită și că este una dintre istorisirile care se întipăresc pentru mult timp în mintea celui care le citește. 

Și, ca să închei într-o notă mai puțin tristă, trebuie să spun că este prima mea întâlnire cu literatura asiatică și m-am bucurat că nu se vorbește prea mult despre orez, așa cum îmi imaginam.