miercuri, 4 ianuarie 2012

Am ras si n-am plans


Mai fratilor, eu de regula mi-s una din aia care se intristeaza privind la stiri diferite tragedii, pe care moartea unei persoane, indiferent cine ar fi aceea, nu o lasa rece. Uneori imi dau lacrimile, depinde de amploarea tragediei. Dar cand am vzut la stiri funeraliile dictatorului nord- coreean, nu numai ca n-am simtit pic de tristete, insa mai ca m-a pufit rasul la vederea multimilor. Pentru ca mi s-a parut incredibil ca durerea afisata sa fie altceva decat un teatru regizat. Cum sa bocesti in halul ala dupa 11! zile de doliu national? In cel mai bun caz iti epuizai pana atunci toate resursele. Cineva apropiat sa fi fost si tot depaseai in atatea zile faza de soc si de smulgere a parului. In plus, la cum se prezinta situatia acolo pentru popor, nu pot intelege cum ar putea sa-ti para rau pentru unul care infometa populatia in timp ce confortul propriu si arsenalul militar erau la un nivel dintre cele mai inalte. Privind atent imaginile, am putut observa ca persoanele isterice erau cele din prim-plan, cele din spatele  imaginilor fiind linistite, ceea ce mi-a intarit convingerea ca multimile au fost dresate sa ofere un astfel de spectacol. 

Se pare ca nu sunt singura care s-a amuzat in acele momente. 

3 comentarii:

  1. ...si eu am ras dar mi-am amintit si faptul ca noi romanii daca nu eram impinsi de la spate aveam aceeasi soarta ca poporul nord -coreean, cu impuscatu' si neamul lui politic!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. http://www.bbc.co.uk/news/magazine-16262027

    RăspundețiȘtergere
  3. Desi cea mai mare parte a coreenilor din nord sunt dresati sa faca pe maimutoii, totusi, ei de mici sunt invatati ca singura viata este aceea a lor, ca strainii le vrea raul, ca... creiere spalate - la greu.
    Si pentru ca traisc fara gram de informare externa, inchisi, izolati total, nu stiu ce ar face ei cu libertatea daca ar capata-o.

    RăspundețiȘtergere

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...