joi, 22 ianuarie 2015

Câinele-fantomă, de Patrick Modiano

Un mic roman fantomatic, plin de fotografii vechi, prăfuite și tăcute. Fotografii în care absența pare să fie sentimentul pregnant, iar tăcerea ceea ce rămâne, impalpabilă, dar apăsătoare. Mi-a plăcut foarte mult și această carte, ca și precedentele. În Câinele- fantomă, Modiano a răscolit în tăcere enigmele trecutului, ajutându-se de fotografii, de locuri și de amintiri. Fundal al romanelor scriitorului francez, Parisul este și de această dată o prezență persisitentă, eternă, martoră mută a toate câte au fost și a tuturor celor ce și-au purtat pașii pe străzile sale.

Fotografiile celor care nu mai sunt, ale clădirilor care fie nu mai există, fie sunt părăsite de multă vreme, ale locurilor care condensează absența celor care le-au animat cândva exercită o fascinație puternică asupra naratorului și asupra cititorului deopotrivă. Memoria locurilor, memoria fotografiilor. Și în acest roman, Modiano încearcă o reconstituire predestinată a rămâne mereu incompletă. 


Ceea ce mi se pare încântător și nespus de captivant, pentru că îți lasă posibilitatea de a umple golurile cu propria imaginație și te face să cutreieri un spațiu încețoșat. Timpul pare că ia și el formă și că își aruncă pulberea peste cei dispăruți. Tot ceea ce rămâne neștiut, ca și ceea ce rămâne nespus, planează asupra întregului fir narativ și creează atmosfera aceea ambiguă, tulburătoare- o suprapunere a planurilor temporale asupra acelorași locuri, trecutul tinzând să estompeze accentele prezentului. 

Aș putea desprinde un tipar după cele trei romane citite de mine- maniera confesiunii, suprapunerea de care aminteam mai sus, pretextul descoperirii tainelor trecutului- elemente ce par că ar putea contura un număr nesfârșit de subiecte. Îmi place să-mi imaginez  ce s-ar fi putut întâmpla într-un anume loc, cândva, demult. Mi-e imposibil să caut piesele de puzzle ale unui destin oarecare, acoperit de uitare, dar mi-ar plăcea să o fac. Mă mulțumesc cu ce-mi oferă imaginația, în lipsă de elemente concrete și, din când, în când, cu câte o astfel de carte. Probabil nu voi rezista tentației de a citi celelalte cărți de același autor pe care le am, în speranța că voi retrăi aceste senzații și voi porni eu însămi pe urmele unor răspunsuri rătăcite în negura timpului.

Aș fi vrut să scriu mai mult, dar din nou simt că nu pot reda tot, că o parte rămâne pentru mine, într-un reflex imperceptibil. Învăluită în seva misterioasă a acestei proze, mă îndrept către o altă poveste, către o altă lume căreia voi încerca să-i deslușesc tainele.

5 comentarii:

  1. Vad ca ai facut o adevarata pasiune pentru acest Patrick Modiano. Eu am incercat sa citesc anul trecut "Calatorie de nunta" dar m-a plictisit si am abandonat-o. Nu e stilul meu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se poate spune și așa. Am întâlnit online destule opinii defavorabile, însă mie mi-au plăcut foarte mult cele trei cărți pe care le-am citit până acum. Voi citi și Călătorie de nuntă, poate o fi diferită sau, cum spui și tu, nu e stilul tău și-atunci n-are sens să te mai obosești și cu altele.
      A, era să uit. Am spart gheața și cu ceva literatură japoneză. O să public în curând textul despre nuvela respectivă.

      Ștergere
  2. De unde pot citii şi eu cartea? Ca online nu o găsesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Online nu cred că o găsești gratis. Eu am cumpărat-o de pe elefant. A apărut nu demult la editura ART.

      Ștergere

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...