vineri, 30 septembrie 2011

Mi-am tras manichiura de cucoana


Cine ma vede si nu stie despre ce e vorba, m-ar putea compatimi pentru munca depusa. De ce? Pai mi-am tras niste maini de cucoana de Bucuresti de mi-e rusine sa vi le arat...ca ma cunoasteti. Deci...unde ramasesem. care ma vede mai ca mi-ar plange de mila- saraca, cine stie cat a muncit la tara la struguri!... Pot sa rad?

Ce am facut de fapt? Tot de la struguri mi se trage, e-adevarat, dar numai de la un kil sau doua pe care mi i-am facut must. Ca am vrut must proaspat. Am baut eu la tara, dar era de doua zile facut si nu e totuna. Nici al meu nu e exact ce voiam, dar merge. Ce fain si ce greu era cand dadeam la morisca. Nu mai vorbesc de teasc. Acum insa am folosit mainile din dotare si o strecuratoare.

Asadar, stie cineva cum naiba ma curat eu pe maini? Exclus peria de sarma, da?

Atentie!...vine soacra-mea


Asadar, azi n-o sa am timp de calculator prea mult. Nu vine in vizita, ci pentru ca socrul meu va fi operat dupa-amiaza, dar eu tot ca pentru musafiri trebuie sa ma pregatesc. Va zic ca sa stiti de ce nu-s prin preajma. Nu reusesc sa leg prea multe cuvinte, asa ca nu ma mai chinui, sunt prea agitata. Habar n-am ce program are, astfel ca nu va pot promite ca ma intorc la butoane la o anumita ora. Totusi, am un articol gata de publicare, restul n-am starea necesara sa le revizuiesc, sa le dau verde.
Daca nu apuc sa revin la timp, va doresc de pe acum un week-end cat mai placut. Nu uitati de Noaptea Bibliotecilor! Si spor la scris si la treburi!

joi, 29 septembrie 2011

Pentru ca m-a emotionat




Probabil ca multi dintre voi cunoasteti reclama Cosmote. Eu nu o stiam, caci nu prea am obiceiul sa pierd vremea la reclame. Am vazut-o pe un blog, nu-mi mai amintesc unde, dar n-am putut sa dau drumul la sonor, deci mare lucru nu intelesesem din ea. Pe urma am uitat de ea si am vazut-o aseara, de data aceasta cu sonor si am fost foarte impresionata de continutul ei si de mesajul pe care il transmite. Nu stiu daca te convinge sa cumperi serviciile respective, dar cu siguranta iti da de gandit, te emotioneaza, te sensibilizeaza. Eu una nici nu am retinut exact la ce se face reclama, cazusem pe ganduri si pielea mi se zbarlise. Nu-mi sta in obicei sa postez filmulete, dar de data asta fac exceptie, pentru ca merita.

Sa ne gandim mai mult la parintii, la bunicii nostri, care cu dragoste n-au inconjurat cand eram mici, cu drag ne-au raspuns la intrebarile de multe ori naive si plictisitoare, cu rabdare ne-au ascultat si ne-au invatat ce inseamna fiecare lucru. Sa le rasplatim eforturile, sa le acordam mai multa atentie, chiar daca uneori poate ne sacaie... si noi i-am sacait candva si ei nu ne repezeau.

Sa fim fericiti...


Pentru a fi fericit e nevoie de atat de putin. Putin, dar atat de important. Sa fim fericiti ca suntem sanatosi, ca nu purtam povara unui diagnostic neiertator, ca nu suntem dependenti de medicamente sau spitalizari. Putinul nostru e de fapt atat de mult! Sa fim fericiti ca avem ce manca, mai bun sau mai rau, dar avem. Sa fim fericiti ca avem un acoperis deasupra capului, chiar daca nu e al nostru. 

Din pacate doar privind nenorocirea altora putem realiza cat suntemd e fericiti cu putinul nostru. Dar nici macar asta nu constientizam in fiecare clipa. Ne dorim mereu mai mult si mai mult, suntem nemultumiti in loc sa fim fericiti ca avem viata pe care o avem, mult mai buna decat o au altii... altii pe langa care trecem si ii privim cu sila, altii pe care ii vedem sau de care doar auzim si poate ne cuprinde pe moment mila, dar apoi uitam cu desavarsire. Ei nu pot sa isi uite nenorocirea pentru ca traiesc cu ea clipa de clipa. 

Noi, ceilalti, a caror viata este una normala, chiar daca poate modesta, ar trebui sa stim sa fim fericiti. Pentru ca avem toate motivele sa fim. Sa nu mai alergam dupa cai verzi pe pereti, sa privim cu mai multa bagare de seama ceea ce avem deja. Sa privim in jurul nostru, sa ne bucuram ca putem vedea, ca putem merge, ca nu ne doare nimic. Stiu ca nu e original ce spun eu acum. Au mai gandit si altii asa. Dar poate cuvintele mele nu sunt in zadar. Poate folosesc cuiva sau macar mie sa imi foloseasca.

Unde ma mai frig?


M-as mira ce repede s-a scurs mai bine de juma’ de saptamana, dar am mai facut-o si-n alte randuri, asa ca e de la sine inteles. Mai e putin si vine ziua de sambata, cand cine stie la ce deget ma frig de data asta. De ce spun asta? Pai...acum doua sambete, cand am carbonizat papricasul, m-am fript putin la un deget, da’ putin, abia se mai cunoaste. Sambata trecuta, cand am facut clatite, am apucat tigaia la un momentdat de mai jos de manerul de plastic, exact unde fierul ala e super-incins. Si am o rana de toata frumusetea, care nu numai ca nu a trecut pana acum, s-a agravat. Fiindca pe mine m-a mancat si am spart-o sa iasa lichidul. Pielea s-a intarit, iar cea de dedesubt s-a crapat pana la carne. Si cum fac mereu cate ceva, acu’ se prinde, acu’ se desprinde si usturimile sunt la ordinea zilei.

Mi-am amintit insa ca s-ar putea sa mai am prin casa niste leucoplast cu rivanol. Am gasit si, desi s-ar putea sa fi sarit din termen, macar protejeaza rana de detergenti si de alte chestii daunatoare. Si acum ma gandesc- sambata care deget e la rand? Daca s-a intamplat doua sambete consecutive, e normal sa ma astept si la a treia.

miercuri, 28 septembrie 2011

Cum ne mai schimba timpul....


Imi pare incredibil cum isi pune timpul amprenta asupra noastra. Pe noi insine, mai greu ne observam. Ne privim in fiecare zi in oglinda si diferentele devin insesizabile. Doar privind fotografiile din urma realizam ca ne-am schimbat. Daca n-ar fi ele, cu greu am observa diferentele produse in cativa ani.

Privindu-i pe altii, dupa ce nu i-am mai vazut de ani buni, putem fi adesea socati. Asa am fost si eu cand, scormonind Facebook-ul, din aproape in aproape, am gasit fosti colegi din liceu sau din scoala generala. Pe unii ii mai vazusem de-a lungul timpului si nu am fost surprinsa in vreun fel, nu mi s-au parut schimbati semnificativ. Altii, pe care nu-i mai vazusem de 10-11 ani, m-au surprins, nu pot spune neplacut, caci inca nu au imbatranit. Insa s-au maturizat, au devenit altfel, unii cu greu i-as fi recunoscut pe strada. 

E drept ca unora le uitasem numele, dat fiind ca fusesem colegi doar 1 an. Vazandu-le numele taguit in cate o fotografie, mi i-am amintit asa cum ii stiam, si mare mi-a fost uimirea sa constat cata diferenta este intre imaginea din adolescenta si cea de acum. Cata schimbare, cata seriozitate...parca nu-mi vine sa cred cum s-a stins din privirile, din alura lor, aerul acela nebunati.

Plimbarea de seara pe bodu’


Cu vreo saptamana si ceva in urma, poate doua, cand incepuse expozitia de reptile in Carrefour (acum s-a terminat, deci degeaba va spun), s-a intamplat sa mergem doua seri la rand. Prima oara avusesem de facut cumparaturi, a doua seara am mers de dragul reptilelor si al serpilor, sa-i vada motata cea mica. A treia seara n-am mai mers si, trecand pe langa Pasajul Basarab, s-a apucat sa urle „bodu’,bodu’”, adicatelea vroia iar pe pod. 

Nu mai retin daca i-am facut sau nu pe plac atunci, dar in schimb i-am facut moftul in repetate randuri in serile urmatoare. Si rau am facut. Pentru ca in zilele cand efectiv nu se poate, respectiv tati ajunge prea tarziu, adica mai tarziu de 9 seara, refuza dezbracarea. S-a intamplat ca intr-o seara sa urcam in casa pentru a lasa caruciorul si apoi am coborat iar afara, unde ne astepta tati sa mergem sa cumparam ce aveam de cumparat. Astfel ca, ea trage speranta ca, atata timp cat este imbracata, mai are sanse sa iasa din casa si sa mearga pe bodu’.'

Mare bucurie pe ea cand urcam pe pod. Dar totusi, nu poti satisface mereu moftul. Bine macar ca i-l pot arata pe geam si, cu timpul, sa scapam de nelipsitul scandal. Ca nu-i dupa cum vrea ea.

Un fel de come back deși n-am plecat nicăieri (despre cărți, școală și altele de-ale vieții)

Cam lungă pauză de blog, aproape două luni. Și asta pentru că programul meu este tot mai încărcat, fiică-mea a început clasa întâi, am intr...