vineri, 20 ianuarie 2012

Scrisul- parte a vietii mele

De mult timp am o afinitate pentru comunicarea prin scris. Nu ca prin viu grai n-as fi coerenta, ba chiar sunt o vorbareata daca am ca interlocutor persoana potrivita, dar nu prea ma vad facand fata sa tin o cuvantare in fata unei multimi. Si in scris imi aleg altfel cuvintele, chiar si stilul de exprimare este diferit. Evit sa folosesc termenul „oral” date fiind asocierile care s-ar putea face, complet straine de tema articolului. Daca se poate spune ca articolul meu are o tema, voi vedea asta la sfarsit. Adesea, ca si acum, scriu fara un titlu bine conturat, ba mai si deviez de la ideea de la care am pornit si iese altceva. Rareori se ntampla sa-mi aleg titlul inainte. Dar, revenind la pasiiunea mea pentru scris, caci asa as numi-o, chiar daca nu am scris pentru publicul larg. Cu exceptia blogului. Din adolescenta, sau poate si inainte, dar cu precadere atunci, scrisul mi-a fost un bun tovaras. El m-a ajutat sa-mi exprim trairile de pustoaica ce abia incepe sa cunoasca viata. Am avut un numar imposibil de definit de jurnale. Cel mai adesea ramaneau cu cateva pagini scrise, dar au fost si unele complete, ce ocupau un caiet sau o agenda intreaga. Bineinteles ca descoperirea lor ar fi atras cataclisme la nivel familial, si nu o data s-a intamplat asta. Deh, ca parinte, e greu sa-ti imaginezi ce poate zace in mintea copilului si, mai ales, e greu de imaginat ca el ar putea cunoaste anumite chestii pe care le credeai straine de varsta lui. Probabil dupa o varsta incep sa ni se stearga amintirile de la acea varsta, uitam ca si noi faceam la fel, sau poate si evolutia speciei a determinat faptul ca, de la o generatie la alta, varsta primilor fiori magici sa scada. N-am de unde sa stiu fiindca la vremea aceea n-as fi putut capata astfel de confidente din partea alor mei, iar mai tarziu nu mai aveau importanta. Cine stie, probabil si mie imi va fi greu sa le vorbesc fetelor despre astfel de trairi, fiindu-mi greu sa admit aceleasi manifestari din partea lor. Ei, nu mai e mult pana atunci.

Ulterior, comunicam cu tata in perioadele mai critice prin scrisori. Nu pentru ca nu ne-am fi vorbit, ci pentru ca ni se parea ca anumite lucruri pot fi mai usor comunicate in scris, disparand eventualele retineri, emotii sau chiar temeri si, in plus, alta valoare aveau cuvintele scrise. Verba volant, scripta manent. E drept a acest lucru nu este intotdeauna favorabil, se poate intoarce roata, depinde foarte mult de continutul cuvintelor scrise.

Si mai tarziu, scrisul a ramas pe primul loc in exprimarea sentimentelor. Am avut si tentative abandonate de a scrie diverse povestiri, dar intrucat ma vedeam prinsa in amanunte autobiografice, renuntam. Nu ma puteam detasa de mine, si de aceea cred ca n-am putut duce la bun sfarsit o astfel de scriere. Acum imi hranesc pasiunea scriind pe blog. Si am incercat de doua ori in ultimele luni sa scriu si altceva, dar prima incercare am abandonat-o. Sa vedem ce soarta va avea cea de-a doua, de care sunt ceva mai multumita si chiar lucrez la ea destul de des. Nu am decat vreo trei pagini scrise in word, nu stiu cam cat ar insemna asta in manuscris. Poate ar trebui sa scriu de mana si apoi sa transcriu, asa testand daca respectiva scriere merita. Sunt foarte critica in ceea ce ma priveste si nu de putine ori ma dezic de ceea ce scriu, o data cu trecerea timpului mi se pare pueril sau penibil si renunt.

In liceu am scris multe poezii. Nu stiu daca mai exista toate caietele mele, in orice caz nu am pe-aici niciunul ca sa va exemplific, insa cei carora le-am dat sa le citeasca au fost placut impresionati. Acum sigur n-as mai putea scrie poezii. Nu mai sunt atat de visatoare, nu mai vad viata in roz si iubirea si-a pierdut mare parte din metafore. Pe atunci, am fost foarte influentata de romanul Adam si Eva, cred ca singura carte recomandata de profa de romana pe care am adorat-o si in care, la varsta aceea, incercam si chiar reuseam sa ma regasesc. Acum n-as mai putea scrie euforic, textele mele sunt incarcate de trairi poate triste, poate greoaie, si pe undeva au si o nota de pesimism, sau poate mai bine spus- realism.

Cert e ca nu voi renunta a scrie, indiferent ce anume. De-a lungul scurtei mele vieti, am remarcat diferite nuante, ba chiar etape. Sunt curioasa- care va fi etapa urmatoare?

9 comentarii:

  1. 1. posibila sugestie re cum sa poti evita cuvantul "oral": de multe ori e OK daca il inlocuiesti cu cuvantul "verbal", desi va suna poate mai tehnic sau disciplinar si nu liric (uneori dezirabil) amintitor de istorii si traditii

    2. re dificultate Educatie sexuala fata de copii (care NU e numai tehnico-medicala, ci TREBUIE sa INCLUDA si subiectul Dragoste Romantica): IMHO, de aia e important sa se militeze activ la nivel de miscare de tip grass-roots efectuata de Parintii de Copii pt introducerea orelor de Educatie Sexuala in scolile publice din Romania. NU zic ca tu personal nu o sa te descurci, deoarece esti mai educata decat media reala, dar gandeste-te ca daca si parintilor tai le-a fost greu si daca presimti ca si tie o sa-ti fie greu pe ici pe alocuri, DARAMITE cum este in alte familii de copii din Romania zilelor noastre, in care, in plus, in mod real si din ce in ce mai multi parinti sunt plecti la munca in strainatate lasand copiii acasa in grija bunicilor sau a vreunor alte rude.

    RăspundețiȘtergere
  2. In cazul meu, parintii mei au fost simpatici re educatie sexuala: de cum au remarcat ca am inceput sa recunosc cuvintele scrise cu litere de tipar, au plasat in mod strategic pe raftul de jos de tot, de la nivelul meu, al bibliotecii vreo 2 carti de Educatie sexuala, care erau chiar destul de complicate, si habar nu am nici cum le-au gasit ca era inca pre 1989, si stiu ca erau mai vechi, dar nu prea vechi, posibil editate de cand fusesera parintii mei pe la scoala, probabil de prin decada anterioara a anilor 70, cand regimul Ceausescu nu era inca asa de inchistat si s-au publicat mai multe carti utile si interesante decat in decada 80. Si erau scrise mai mult la nivel de Parinti ca sa invete ei cum sa faca educatie sexuala copiilor, in functie de diverse varste, si eu bineinteles, ca am sarit imediat la capitolul despre ce trebuie sa spui unui copil de vreo 12 ani, nu de 6 ani cat aveam eu pe atunci, dar zau, tin minte ca nu am inteles mai nimic, atunci de primele dati, desi aveau si niste desene. Insa nu m-am dat batut, deoarece am stiut in sinea mea ca parintii mei le pusesera acolo pt mine in mod expres, si, chiar daca nici macar nu eram asa de interesat sau curios despre asa ceva la 6-8 ani, totusi voiam sa fiu constiincios cand era vorba de facut teme, asa ca ma simteam chiar obligat sa le mai deschid din cand in cand si sa mai citesc cate un paragraf asa pe sarite de ici de colo, (exact cum e genul meu de studiat de pe wikipedia acum !), sau sa ma uit la cate un desen incercand sa inteleg ce naiba o fi acolo !

    RăspundețiȘtergere
  3. Pe urma, mama mea care era Directorul SPP al familiei noastre, tin minte ca mi-a facut multe lectii de securitate re cu cine sa ma duc la film, cu cine sa ma imprietenesc, ce sa fac daca pune cumva cineva pe care nu-l cunosc mana pe mine sau imi ofera vreodata vreo bomboana...de chiar si ani dupa aia, o data, cand aveam cam 20 de ani si eram intr-o statie de autobuz pe la Piata Romana, o data s-a apropiat de mine un barbat de varsta mijlocie, care arata cam trist si pasnic, si mi-a oferit un covrig si a zis, "sa fie de pomana pt copilul meu", si eu, desi asa la nivel teoretic am inteles ca era un fel de cadou bineintentionat, am avut asa o tresarire re ce-mi spunea mereu mama sa nu primesc vreodata nimic de la necunoscuti ca am uitat complet de pomenile religioase, si, efectiv, automat, ca prostul, am replicat "nu, multumesc, nu am pofta de covrig in clipa asta", si bietul om chiar a insistat, si eu la un moment dat am vreu efectiv sa-i intorc spatele sa plec, pe urma m-am simtit vinovat, ca efectiv i-am vazut cum i s-a intristat fata, si am simtit ca fusesem cumva total nepolticos, m-am intors, pana la urma am luat covrigul, am zis "multumesc", (uitasem complet ca trebuie sa zici "bogdaproste"), si dupa aia m-am dus glont acasa la mama sa ii povestesc ce mi se intamplase, ca sa verific cu ea ca fusese OK ca primisem acel covrig de la un om necunoscut. Zau devenisem total irational in clipa aia, plus ca in sinea mea stiam ca ma purtasem aiurea, ma simtisem vinovat ca habar nu am avut cum sa ma port, mai ales cand ma gandeam ca acelui om ii putuse muri un copil si de ce naiba m-o fi ales pe mine sa-mi dea covrigul ala si nu pe altcineva...nici acum nu am uitat sentimentele contradictorii pe care le-am avut in sufletul meu in legatura cu acel caz chiar neobisnuit pt mine.

    RăspundețiȘtergere
  4. Asta denota in primul rand o doza mare de timiditate :)

    RăspundețiȘtergere
  5. @Loopoo: daca era re povestea mea si nu a lui AIT, nu e chiar timiditate, e de fapt o inabordabilitate, e ca un fel de zid, (i-am mai zis si bubble de izolatie o data), pe care efectiv mi-am construit-o in jurul meu in real life astfel incat nu fiu accesibil/abordabil dupa placul sau motivatiile altora, ci sa fiu eu cel care controleaza interactiunile mele cu alti oameni... cand am chef/nevoie de ei ii caut eu adica, nu sa ma caute ei pe mine sa ma sacaie sau sa ma sperie sau sa ma enerveze sau in general sa ma scoata din bubble-ul meu personal. E si o metoda de a filtra posibilii stimuli prea suparatori la nivel excesiv din mediu, pt ca eu am ADHD, si daca stimulii anonimi de tip sonor ca TV sau manele care urla in jur nu ma deranjeaza, ba chiar ma ajuta sa ma concentrez mai bine sa imi fac lectiile, in schimb stimulii vizuali majori, cum ar fi oameni reali in jurul meu, pe mine ma pot distrage de la ce am eu chef sa fac in clipa aia, ca trebuie sa fiu atent sa ii evaluez pe ei, daramite daca ma mai si abordeaza unul, si inca de varsta mijlocie, (adevarat posibil bau bau), cand nu eram interesat de a fi abordat de nimeni.

    RăspundețiȘtergere
  6. Sper ca tineti minte episodul Seinfeld cu Bubble Boy !

    http://www.youtube.com/watch?v=_SULQSL4Cd0

    Eu ma identific si cu George si cu Bubble Boy in acest episod ! George e mai mult cum sunt in real life cand interactionez cu colegii obisnuiti la serviciu sau alte cunostinte ocazionale, uneori amici, (dar nu iubiti sau amanti), iar Bubble Boy e mai mult cum sunt in sinea mea cand sunt OBLIGAT sa interactionez tot in real life cu oameni care nu imi prea plac mie !

    RăspundețiȘtergere
  7. Dar eu nu cred DE LOC ca AIT at fi o timida ! (Cred ca o idealizezi tu un pic in felul asta pt ca esti un pic indragostit la nivel admirativ fata de ea, si probabil ca te simti tu timid fata de ea si "proiectezi" nesiguranta asta asupra ei. LOL ! Chiar ca am scos asta din burta, sper ca nu am suparat pe cineva).

    Din punctul meu de vedere, daca nu ar fi ocupata acum cu a fi mamica, eu mi-as putea-o imagina ff usor pe AIT pledand la TV in cazuri chiar mai celebre decat d-na Paula Iacob ! (dar asta e probabil pt ca mi-e mie personal un pic frica de ea, nu mai vorbesc ce groaza mi-e de sotul ei, care o apara acolo, in poza, deci "proiectez" si eu la randul meu frica asta idealizand-o la nivel de Nancy Grace...e o fosta procuroare din SUA care a devenit ulterior prezentatoare la Court TV, unde tine mereu partea victimelor mai slabe si ataca pe toti posibilii raufacatori in mod destul de aprig)

    http://www.nndb.com/people/122/000104807/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Waw,ce insistent sunteti domnule RE(ce-o fi insemnind asta?).In afara de primul comentariu,cred ca ce scrii matale aici,nu prea are legatura cu textul frumos,chiar unduios,scris de Andreea.Ea are intotdeauna cuvintele potrivite pentru orice text ar vrea sa scrie.Eu i-am spus asta personal si cred in talentul ei ca scriitoare,numai ca ea este cel mai dur critic al ei din cauza faptului ca are simtul ridicolului foarte dezvoltat.Dupa tot ce-am citit aici,pe blog,ar putea deveni o scriitoare foarte buna,ceea ce-i si doresc.

      Ștergere

Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...