Un strigat de dincolo de timp- Traian Chelariu. Str. Lebedei nr.8

Cand simt nevoia de a mai diversifica peisajul, ma abat de la traseul obisnuit pe cate o straduta adiacenta. Uneori imi place, alteori nu. Cateodata, sentimente contradictorii ma coplesesc- imi place si nu-mi place ceea ce vad. Un astfel de caz este str. Lebedei. Pe colt, la nr. 8, o veche casa mi-a atras acum ceva vreme atentia, prin degradarea si mizeria ce a cuprins-o. Din cate am putut vedea, era locuita de oameni dintr-o categorie defavorizata, ca multe alte case in paragina, ocupate mai mult sau mai putin abuziv.

Indignata de stadiul in care se afla acea casa, ce in mod sigur a fost una frumoasa in vremurile sale bune, m-am apropiat si am vazut pe zidul dinspre strada o placuta comemorativa. Uimita ca acea placuta rezista acolo, citesc cele scrise pe ea. Acolo a trait si a creat in ultimii ani ai vietii scriitorul Traian Chelariu. Un nume care nu-mi spune nimic, un nume necunoscut... un nume care ma cheama, care se cere descoperit. Din intunericul timpului trecut, imi atrage atentia asupra sa.

Din cauza de pofta de carti

Proviziile impresionante de carti adunate in ultimii 3 ani imi dau un sentiment placut ori de cate ori e privesc. Bine, as fi si mai fericita daca as mai avea inca o bibilioteca pentru depozitarea lor, dar pana la rezolvarea acestei mici probleme, ma multumesc cu faptul ca ele exista. Adevarul e ca, oricat de multe ar fi, niciodata nu mi se pare ca am destule carti. Desi cele cateva sute inca necitite mi-ar ajunge vreo cativa ani, chiar si citind intensiv, parca pot spune stop? Ma infranez eu cat pot, dar dorinte exista.

Dupa cum stiti, timpul alocat plimbarilor s-a cam scurtat, nu din cauza vremii, ci din cauza muncii, astfel ca setea mea de carti (noi sau vechi) o ostoiesc in fata laptopului, vizitand cate o librarie online, cate un anticariat online, in dorul celor fizice. Ceea ce lipseste este, intr-adevar, contactul fizic cu cartile, insa am alte avantaje. Imi place sa cotrobai prin teancurile de carti, in cautarea a orice si a nimic special, insa cand intentionez sa gasesc un anumit titlu, o vizita intr-un anticariat online imi rezolva mai rapid problema. Tastez titlul dorit in casuta de cautare, sau doar numele autorului, si in cateva secunde ma lamuresc daca au sau nu cartea respectiva. Simplu,nu?

Alex Deva- Ostatic 2.0. : Camera din Teheran

Ostatic 2.0: Camera din Teheran
Autor- Alex Deva
Ilustratii- Darius Panaite

Trebuie sa marturisesc de la bun inceput ca prima impresie pe care mi-a produs-o aceasta carte a fost una deosebit de placuta. Desi pentru mine ambalajul nu este un criteriu definitoriu, de data aceasta nu mi-am putut retine uimirea si nici stavili placerea de a tine in mana aceasta carte, ce beneficiaza de un suport material admirabil- hartie de calitate, grafica impecabila si, nu in ultimul rand, ilustratii bine realizate si plasate de-a lungul textului. Cel putin la prima vedere, am trait senzatia a ceva proaspat in peisajul literar actual.

Stiam ca am de-a face cu un thriller, astfel ca am pornit la drum cu premisa ca va fi o lectura de relaxare, in care nu voi cauta idei si intelesuri profunde, ascunse printre randuri, ci pur si simplu ma voi lasa in voia actiunii. Intr-adevar, asteptarile mi-au fost pe deplin satisfacute. Actiunea alerta, suspansul bine intretinut nu mi-au lasat prea multe pauze de respiratie.

De-ale mele, actualizate

Am avut o saptamana foarte plina, bantuita de griji, de stres, de probleme de rezolvat, dar si de bucurii- vineri a fost ziua Alexandrei, a implinit si ea 4 anisori. Am sarbatorit si noi dupa puteri, mai slabute ca anii trecuti, insa multe nu mai sunt ca altadata si imi doresc ca aceasta situatie sa se schimbe. Acum parca mai mult ca oricand, ne punem amandoi toate fortele in joc, ca sa ne revenim financiar. Desi deocamdata munca nu are prea multe rezultate palpabile, totusi suntem increzatori. Nu speram sa ne imbogatim, ci sa supravietuim decent. Invat zilnic ceva nou, tot ce fac parca are alt sens, dar raman multe nemultumiri, multe neimpliniri. Zilele trec altfel, mult mai repede, desi si inainte aveau o viteza mare. Ziua de munca nu se termina niciodata, nici in vis.

Gradina, cenusa- Danilo Kis

Gradina, cenusa- Danilo Kis
Titlu original- Basta, pepeo
Traducere- Ioan Radin Peianov
Editura UNIVERS, 2010

Un titlu simplu, dar promitator si cuprinzator totodata. Proza lui Danilo Kis se remarca printr-un stil pretentios, ce excede tiparele, nevrand sa creeze altele noi, ci sa inlature limitarile, sa innoiasca suflul scriiturii, inzestrand-o cu o deosebita putere de exprimare a celor mai ascunse ganduri si stari.

Gradina, cenusa- o carte-metafora a rememorarii unei copilarii neobisnuite, o copilarie privata de bucurie, de inocenta, o copilrie marcata de teama, de dorinte ambitioase, de figura unui tata neinteles. A transpune in cuvinte cat mai simple cele citite mi se pare o misiune anevoioasa. O provocare. Lectura acestei carti a fost intr-adevar o provocare pentru mine. Poate ca ar fi trebuit sa tin seama de alternarea genului de carte, caci, alegand o carte cu o atmosfera apasatoare, ca si precedenta (desi cele doua carti nu se a seamana in ansamblul lor), am citit-o destul de greu. Stilul mi-a creat ceva dificultati, de asemenea, unii termeni folositi pe care trebuie sa recunosc ca nu-i cunosteam. Totusi, prin constructia sa, prin ideile exprimate, am inteles ca am de-a face cu o carte complexa, care imi va deschide noi perspective.

Caligrafia unui noiembrie ingandurat

E toamna... e noiembrie... un noiembrie ce a fost bland in primele sale zile. Soarele a scris pe cer roiuri de zambete ingaduitoare. Cu foarte multi ani in urma, undeva, pe o straduta apropiata de centrul orasului meu natal, intr-o casa aratoasa, dar nu extravaganta, un poet infrunta angoasa, plumbul apasator al toamnei, aruncand un lemn in foc spre a dezmorti odaile reci si umede, privind pe fereastra stropii taiosi de ploaie prelingandu-se de pe streasina.

Presimtind plecarea soarelui, mi-a venit deodata dor de poezie, nu de oricare, ci de poeziile sale. Curtea aceea ingusta, casa cu ferestrele spre Soare-Rasare, apoi parcul din apropiere- un parc trist, inlacrimat. Salcia, batrana salcie sub care, candva, inspiratia se cobora asupra acelui poet, a pierit de cativa ani, dupa veacuri pe care le-a infruntat onorabil.

Un tablou sumbru- Badenheim 1939

Badenheim 1939- Aharon Apelfeld
Traducere- Antoaneta Ralian
Editura Polirom, 2007
Mi-e greu sa hotarasc daca mi-a placut sau nu aceasta carte. Aharon Appelfeld este un scriitor evreu nascut in Bucovina, la Cernauti, martor viu al uneia din cele mai groaznice tragedii din istorie- Holocaustul. Cartea de fata nu trateaza insa problema aceasta în modul atat de cunoscut, nu ofera cliseele, ingrozitoarele imaigini pe care ni le reprezentam pe ecranul mintii cand ne gandim la Holocaust.

1939- Badenheim- o statiune austriaca- locul in care se aduna in fiecare an burghezia evreiasca din Austria pentru a petrece saptamani de relaxare si delectare sub auspiciile festivalului ce are loc aici. O data cu sosirea primaverii isi faca aparitia si turistii, doar ca, spre depsebire de alti ani, se instaureaza treptat o atmosfera bizara. Departamentul Asanarii isi exercita autoritatea, impunand inregistrarea tuturor evreilor din oras, in vederea unei apropiate stramutari in Polonia. Apoi, barierele se inchid si nimeni nu mai are voie sa intre sau sa iasa din oras.

Puțin prin junglă

Adevarul e ca nu ma asteptam ca hatisul de legi si obligatii pentru cei ce demareaza o afacere sa fie atat de alambicat, cel putin nu pentru o simpla intreprindere individuala. Dar se pare ca ce e complicat abia de acum incepe si o sa-mi prind urechile in registre si evidente de tot felul. Intr-adevar, exista o satisfactie sa muncesti pentru tine (vorba vine, ca jumatate muncesti si pentru a plati taxe statului), dar asta iti acapareaza mai mult mintea decat un job obisnuit, ca angajat al altcuiva. Pentru ca nici macar noaptea in vis nu reusesti sa iti eliberezi mintea. Am ajuns sa visez procente, contracte si probabil in curand voi incepe sa visez inspectii fiscale. Stiu, subconstientul lucreaza si, saracutul, e supus unui flux informational abundent, dintr-o sfera mai putin placuta.

Felul meu de a fi, lucrurile care imi plac sunt atat de diferite, nu ma potrivesc noului statut si incerc sa scot la suprafata si ceea ce nu credeam ca as putea avea. Reusesc sa ma mai relaxez doar cand citesc, caci nu am renuntat la asta,e gura mea de oxigen. Altfel, mintea imi fuge mereu la toate cate le am de facut. Si inca nu am intrat in paine, mai am cateva chestii de rezolvat. Bani ne-au trebuit destui pana acum si inca am mai avea de facut ceva investitiii in lucruri mai marunte, dar necesare. Ce sa spun, deocamdata nu pot spune ca sunt foarte incantata, v-am mai spus, nu e vorba de placere, ci de nevoie si atunci datele problemei sunt mai complexe si dau dureri de cap.

O clipa...

O seara de duminica. Ce gust are? Parca nu prea are gust. Cel putin eu nu am simtit savoarea unei duminici, prinsa in treburi. Pana la urma, nu e asa floare la ureche sa lucrezi acasa, programul impus are avantajele lui in privinta eficientei si a concentrarii. Stiu de asemenea ca e greu pana le pun pe toate in ordine, dar am si o piatra pe suflet ce nu ma lasa sa ma concentrez si sa imi canalizez sperantele spre mai bine. Obstacolul imediat al unei sume de plata imi taie elanul, nu pot face planuri pentru maine cand azi pare fara iesire. Eu am totusi incredere in Cineva care nu ma va lasa la greu si va interveni in ultimul moment, sper eu, sa ma scoata din impas. Dar totusi, pana cand si bunavointa Sa fata de mine? Daca de data aceasta nu va mai veni salvarea? Si totusi, daca nu ar fi acest obstacol, aceasta greutate, toate ar incepe sa se aseze pe un fagas bun. Incat am reusi si noi treptat sa facem fata cheltuielilor si, de ce nu, daca totul merge bine, peste cativa ani sa ne implinim si visul.

Greu, la inceput de drum

Dupa cum va spuneam acum cateva zile, am devenit un mic intreprinzator, titular al unei intreprinderi individuale, ceva asemanator pfa-ului, daca nu aveti idee cu ce se mananca. Nu e o firma, dar ca taxe platite statului nu se deosebeste foarte mult. In afara alergaturilor pe care le mai am de facut si a diverselor chestii pe care trebuie sa mi le achizitionez ca sa pot activa, am inceput sa calculez cat as avea de platit statului si nu cat as castiga.

Pe de alta parte, lucrez la ceea ce inseamna contracte, evidente, chestii de birou si de hartogareala. Nu pot spune ca ma pasioneaza, dar ma supun nevoilor. Sunt dezamagita ca, pentru a munci legal, dai ca taxe, intr-o forma sau alta, jumatate din ceea ce castigi. Nu e deloc incurajator si ma intreb de ce se mai plang astia pe la tv ca e mare evaziunea fiscala.