Un tablou sumbru- Badenheim 1939

Badenheim 1939- Aharon Apelfeld
Traducere- Antoaneta Ralian
Editura Polirom, 2007
Mi-e greu sa hotarasc daca mi-a placut sau nu aceasta carte. Aharon Appelfeld este un scriitor evreu nascut in Bucovina, la Cernauti, martor viu al uneia din cele mai groaznice tragedii din istorie- Holocaustul. Cartea de fata nu trateaza insa problema aceasta în modul atat de cunoscut, nu ofera cliseele, ingrozitoarele imaigini pe care ni le reprezentam pe ecranul mintii cand ne gandim la Holocaust.

1939- Badenheim- o statiune austriaca- locul in care se aduna in fiecare an burghezia evreiasca din Austria pentru a petrece saptamani de relaxare si delectare sub auspiciile festivalului ce are loc aici. O data cu sosirea primaverii isi faca aparitia si turistii, doar ca, spre depsebire de alti ani, se instaureaza treptat o atmosfera bizara. Departamentul Asanarii isi exercita autoritatea, impunand inregistrarea tuturor evreilor din oras, in vederea unei apropiate stramutari in Polonia. Apoi, barierele se inchid si nimeni nu mai are voie sa intre sau sa iasa din oras.



Ciudat, absurd, oamenii nu intra in panica, nu se revolta, sunt mandri de originea lor si asteapta plini de speranta calatoria spre Polonia, loc pe care il idealizeaza. Isi imagineaza ca acolo ii asteapta un trai mai infloritor, se considera privilegiati si isi petrec zilele acestei asteptari ca intr-o vacanta prelungita, desfatandu-se cu tot felul de delicatese, atat cat le permit proviziile existente in oras. Nu doar turistii evrei sunt obligati sa ramana in oras, ci si localnicii evrei, vietuind impreuna, in aceasta absurda espectativa. De fapt, nici nu gasesc cuvantul potrivit pentru descrierea atmosferei. Fiecare personaja re bizareria lui. Apoi, modul in care fiecare isi peterece timpul- spre exemplu, unul din ei ajunge sa fie nedespartit de acvariul cu pesti si, la plecare, caci exista si o plecare, pune pestii intr-o sticla cu apa pentru a-i lua cu el in Polonia-, atitudinea fiecaruia, nerabdarea, sperantele pe care le au, fara revolta, fara constientizarea vreunui stigmat, toate contureaza o abordare diferita, stranie.

Citind, ai senzatia ca privesti mai intai un decor incremenit, cu oameni si locuri peste care s-a asternut praful, iar paianjenii si-au tesut panzele, apoi toti acei oamenim invaluiti in aceasta pojghita, incep sa miste, fara a fi constienti, desigur, de panzele de paianjen zdrentuite ce ii acopera. O stranie calatorie in afara timpului, un tablou ce te infioara tocmai prin absurdul sau. Iar imaginea din final, ce nu reuseste sa zdruncine himera personajelor, are in ea un tragism viu, consistent. Cuvintele nu sunt multe, frazele nu se intind la nesfarsit, in explicatii ample. Totul e clar, concis, artificiile dde stil sunt doar subtil strecurate.

M-am chinuit ceva timp sa gasesc calea de exprimare cea mai potrivita a atmosferei acestui mic roman. Am intors expresiile pe toate partile, cautand fara succes un cuvant- un cuvant care ezita sa se arate. Apoi l-am gasit. Este ceva sumbru care se infiltreaza inca din titlu, ceva ce persista de-a lungul paginilor si, in pofida detaliilor ce s-ar incadra intr-un registru vesel- festival, muzicanti, delicatese, lux, prajituri- iti imprima treptat ideea ca acei oameni sunt deja morti, ca acele cladiri luxoase sunt deja in paragina.

Aceasta este una din cartile care are nevoie de timp sa-si decanteze taria. Imediat dupa ce am terminat de citit, gandurile imi erau tulburi, nu reuseau sa se aleaga, nici macar o pozitie clara nu aveam, ceea ce am si spus in prima fraza. De aceea mi-a luat ceva timp sa-mi termin articolul. Acum, dupa mai bine de o saptamana, vad lucrurile altfel, ecourile cartii sunt mult mai clare si imi dau seama ca, de fapt, mi-a placut cartea, mai ales prin ceea ce mi-a ramas in minte de pe urma ei.

Cartea poate fi achizitionata de aici