Caligrafia unui noiembrie ingandurat

E toamna... e noiembrie... un noiembrie ce a fost bland in primele sale zile. Soarele a scris pe cer roiuri de zambete ingaduitoare. Cu foarte multi ani in urma, undeva, pe o straduta apropiata de centrul orasului meu natal, intr-o casa aratoasa, dar nu extravaganta, un poet infrunta angoasa, plumbul apasator al toamnei, aruncand un lemn in foc spre a dezmorti odaile reci si umede, privind pe fereastra stropii taiosi de ploaie prelingandu-se de pe streasina.

Presimtind plecarea soarelui, mi-a venit deodata dor de poezie, nu de oricare, ci de poeziile sale. Curtea aceea ingusta, casa cu ferestrele spre Soare-Rasare, apoi parcul din apropiere- un parc trist, inlacrimat. Salcia, batrana salcie sub care, candva, inspiratia se cobora asupra acelui poet, a pierit de cativa ani, dupa veacuri pe care le-a infruntat onorabil.


Blandetea lui noiembrie, incredibila si amagitoare, s-a diluat deja si astept acum ca plumbul sa ia in stapanire fiecare coltisor. Gandurile mi se impletesc strans, inclestandu-mi sufletul. Astept. Incerc sa-mi eliberez mintea, sa fac ca in locul gandurilor apasatoare sa se aseze speranta. De-ar mai fi file albe, as scrie pe ele, mi-as scrie visele, poate astfel ele, capatand forma concreta, ar deveni, pe nesimtite, realitate.