Să-l redescoperim pe Agârbiceanu. Romanul "Strigoiul"- Impresii de lectură

Cu un titlu ce te duce cu gândul la întâmplări stranii, înfiorătoare, acest roman nu a avut o soartă prea fericită, fiind interzis inițial, apoi văzând lumina tiparului prima oară în 1968, postum. Eu am descoperit pe rafturile unui anticariat o ediție recentă a cărții și am luat-o, fără să am idee ce voi găsi în paginile sale. Ceea ce pot spune ca primă concluzie este că m-a impresionat foarte mult, fiind unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit, din literatura română.

Având ca fundal satul transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu viața sa mereu curgătoare, cu oamenii săi frumoși, bine clădiți, cu obiceiurile și credințele păstrate cu sfințenie, așa cum au apucat din bătrâni, romanul acesta se concretizează într-o superbă frescă a acelei lumi dispărute, un document literar foarte valoros. Personajele atât de vii și bine conturate îți intră imediat la suflet. Bucuriile și necazurile lor, gândirea naivă, morala sănătoasă în care își trăiesc viețile nu te pot lăsa rece. Universul lor, în care obiceiurile din străbuni ocupă un loc de seamă, în care simplitatea și valorile morale sunt nealterate, denotă o bogăție sufletească greu de imaginat în zilele noastre.

Hăinuțe noi

Sper că vă place schimbarea pe care am făcut-o. N-am premeditat-o, doar mi s-a năzărit și am găsit și ceva vreme ca să pun totul la punct, altfel probabil că aș fi uitat ideea ce-mi venise. Hăinuțele nu sunt neapărat de primăvară, nici nu m-am gândit conștient la asta, ci probabil subconștientul a lucrat, căci am simțit nevoia unei schimbări, a unei înnoiri. Așa cum parcă mi-ar face cu ochiul și o colorare a părului, un obicei primăvăratic din tinerețe, uitat de vreo 5 ani. Numai că mi-am propus să nu mă mai vopsesc până ce voi avea cu adevărat nevoie de asta, adică atunci când mi-or apărea firele albe.

Așa ceva nu mai vreau

Cu toată pofta mea de recreere, numai de asta n-am avut noroc, dimpotrivă, acest sfârșit de săptămână a fost mai rău ca de obicei- cea mică s-a simțit rău, chestia cu tusea de vineri s-a dus în febră și alte alea, facem tratament, acum e mult mai bine, însă sunt ruptă de oboseală și cu o bogată doză de stres. Goluri trec prin stomacul meu cu o viteză amețitoare. E una din acele zile în care mă scald în găleata cu pesimism și n-are cum să-mi placă. Încerc să mă mai iau cu una, cu alta, în fața calculatorului, mai o glumă, mai un articol amuzant ori un joc, dar nu se ameliorează starea mea de spirit. Nu de amăgeli am eu nevoie.

Duc lipsă de speranță la ora asta, trebuie să o regăsesc pe undeva, pe unde s-o fi ascuns. Numai că, adunând toți factorii, îmi dă cu minus și cu multe cifre și simt că n-am șanse să mă transform peste noapte. Una din acele zile când îți vine să urli ca lupul în pustiu, cam așa e la mine acum. Da, știu, cândva o să-mi treacă. Doar că nu știu când va fi asta.

Pledoarie pentru recreere

Din când în când este necesară o desprindere de griji, probleme și dureri de cap (apropo, văd că folosesc aceste ultime cuvinte în ultima vreme mai des decât bună ziua). Ca să poți face față cu brio tuturor încercărilor prin care trebuie să treci. Un scurt respiro- o oră, două- în care să uiți de toate alea, să te relaxezi, să ștergi cu buretele câteva riduri și să te simți altfel. Sau mai bine zis, așa cum ar fi normal să te simți. Cum aplic eu chestia asta acum, în prag de week-end? Habar n-am, fiindcă de ceva vreme nu mai am spor să o aplic.

Cu vreo câteva săptămâni în urmă, mi-am luat copilul de-o aripă și l-am depozitat într-un loc de joacă. Pe urmă mi-am băut cafeaua de seară citind Memorialul durerii sub privirile oarecum curioase ale altor clienți din separeul pentru fumători al unei pizzerii.  Acum, una bucată copil tușește de-i iese sufletul, bucătăria iarăși geme, deși abia pusesem cât de cât pe poziții ce era pe acolo, pășesc printre jucării ca pe un teren minat și îmi vine să mă du-u-uc. Nu știu cum se face la noi, dar la o singură masă se adună farfurii murdare ca după un batalion. Și alte lucruri mărunte și s-a dus naibii toată munca mea și iar mi se face lehamite. Iar eu printre toate astea încă îmi mai fac vise cum ies eu și mă recreez, singură-singurea, într-un loc călduț, cu o carte în mână, că problemele trăiesc și fără să le bag eu în seamă.

Planuri de viitor

Printre anotimpuri incerte, printre încasări și plăți, apăsată de restanțe perpetuate din lunile de cumpănă ale toamnei trecute, până ce ne-am luat destinul profesional în propriile mâini, mi-e tot mai greu să întrevăd un mâine mai luminos, mai liniștit. Am pierdut acel simț care mă ajuta să văd micile minuni ale naturii, micile bucurii ale vieții cotidiene și m-am închis sub o cupolă opacă, împreună cu grijile și datoriile. Și între toate acestea, brusc un gând mi s-a strecurat în minte, o oarecare speranță. Am fost uimită să mă văd gândind matematic pentru viitor, planificând. Visul meu s-a infiltrat în deznădejdea aceasta și m-a făcut să mă gândesc că peste un an aș putea avea șansa de a mi-l îndeplini. Și de data aceasta n-a mai avut doar nuanțele unui vis, ci ale unui plan financiar.

Poate, totuși, viitorul n-o fi așa negru cum mi se pare prezentul. Dar până la viitor, mai e de trecut peste acest prezent ce nu arată deloc încurajator. Chiar nu văd soluțiile pe termen scurt. Chiar dacă veniturile actuale acoperă peste 80% din necesar, cele din urmă mă țin pe marginea prăpastiei. Dacă n-ar fi acestea, ne-am ajunge binișor cu banii pentru plăile obligatorii. Eu nu pot merge cu speranța până la a pune bani deoparte. Nu acum, în acest moment. Să scap mai întâi de aceste pietre de moară.

Memorialul durerii. O istorie care nu se învață la școală

Nu știu în ce măsură voi reuși să descriu această carte- în fapt, o transcriere a 36 de episoade din cele cele 120 difuzate, ale serialului documentar realizat de Lucia Hossu Longin la TVR, pe care mulți dintre voi îl cunoașteți- Memorialul durerii. Cele peste 400 de pagini ale cărții au o greutate copleșitoare, le-am resimțit ca pe cel puțin o mie de pagini, poate și pentru că sunt foarte pline, și fizic și emoțional. Toată acestă istorie consemnată în filele acestei cărți întrece orice închipuire. Că toate cele relatate s-au petrecut aievea și nu într-un alt colț îndepărtat de lume, ci chiar aici, pe pământ românesc, este cu atât mai greu de imaginat.

Câștigătorul cărții "Greutatea umbrei"

Mulțumesc celor ce au dat curs invitației mele la concurs și îmi cer scuze că a durat atât să anunț câștigătorul, a trecut de câteva minute ziua menționată, dar nu-i nimic, e bine și acum. Mi-ar fi plăcut ca mai multe persoane să fie tentate de această carte, însă sunt convinsă că vor exista mai mulți doritori după ce voi scrie impresiile mele asupra ei.
Am dat fiecărui participant validat un număr, în ordinea cronologică a comentariilor, și lista arată cam așa
Participanți
1.Lupu Diana
2.Florentin
3.Eva
4. Adriana
5. Lavinia Alexa
6. Monica Strimbei

Mai jos aveți imaginea tragerii la sorți, o poză facută cu telefonul, căci nu am reușit să fac un print screen în pofida tutorialelor studiate.

San Antonio va fi aici... în curând!

De luni, 10 februarie, o nouă colecție va apărea la chioșcurile de ziare, de la Editura UNIVERS, împreună cu ziarul Libertatea. Pentru că.... San Antonio revine! Nu știți cine e San Antonio? Mă îndoiesc. Măcar din auzite, așa ca mine, trebuie să știți acest nume, având în vedere celebritatea de care s-a bucurat de-a lungul celor 175 de romane al căror protagonist este. Pentru că romanele polițiste ne plac, pentru că ne place să râdem cu poftă, pentru că... San Antonio.

Așa că, nu uitați!

Sunt foarte curioasă în privința acestor romane. De când îmi tot propusesem să citesc din ele, iar acum am ocazia să pun mâna pe doisprezece dintre ele ce vor apărea în săptămânile ce urmează.

Mai multe informații, aveți aici : 

Concurs! Câştigă "Greutatea umbrei", de Raimundo Carrero

Am primit cartea aceasta de la Moş Crăciun, iar acum, mulţumită Editurii UNIVERS, unul dintre voi o poate primi ca premiu, participând la un mic concurs. 

Greutatea umbrei promite a fi o carte interesantă. Pe lângă faptul că autorul său este brazilian, iar literatura sud-americană exercită asupra mea, cel puţin, o fascinaţie aparte, motto-urile din Hamlet, din Timpul asasinilor, de Henry Miller şi din Iosif şi fraţii săi, de Thomas Mann, fac trimitere la tema fratricidului, la cea a trădării, cu conotaţii biblice, sugerate şi de numele persoanjelor- Abel, Judas, Sara. O poveste în care iubirea, trădarea şi crima par a fi reperele în jurul cărora se ţes destinele personajelor, şi în care greutatea umbrei celui ucis devine sufocantă.


Raimundo Carrero s-a născut în Brazilia, în anul 1947. Publică primul roman - Bernarda Soledade, povestea unui tigru din sertão - la doar 23 de ani, iar acestuia i se alătură multe alte volume. Greutatea umbrei (1986) primeşte Prêmio José Condé, acordat de guvernul din Pernambuco; Somos pedras que se consomem (1995) îi aduce premiul pentru cel mai bun romancier al anului din partea Asociaţiei Criticilor de Artă din São Paulo şi premiul Machado de Assis, acordat de Biblioteca Naţională, iar pentru Inima mea e sora lui Dumnezeu (2009) - Premiul São Paulo pentru literatură. Din 2005 devine membru activ al Academiei de Litere din Pernambuco.

Mai multe despre carte găsiţi în pagina acesteia.

Ce puteţi face pentru a participa la concurs? E simplu:
-distribuiţi această postare pe Facebook- găsiţi butonul de distribuire pe bara din subsolul postării;
-lăsaţi aici un comentariu în care îmi scrieţi numele sub care aţi distribuit postarea.

Concursul se încheie luni, 10.02.2014 la ora 23 59. Câştigătorul va fi ales prin random.org şi va fi anunţat în cursul zilei de marţi, 11.02.2014.

Bătrânul şi marea- Ernest Hemingway

Traducere	Radu Pavel Gheo
Anul apariţiei	2007
Editura	Polirom

Pornesc de la premisa că, dacă nu scriu acum despre această carte, n-o voi mai face prea curând. Şi aceasta deoarece am avut nenumărate încercări abandonate. Ceva nu a mers, cu toate că am crezut că voi avea impresii atât de puternice încât inspiraţia să curgă în valuri. Impresiile au existat, însă acel cheag care să le adune pe toate- nu. S-a întâmplat ceva neaşteptat. Profunzimile acestei creaţii de căpătâi din opera lui Hemingway m-au atins fără a-mi produce plăcere. Din nou simt greutatea exprimării. Orizonturile ce s-au deschis în faţa mea pe măsură ce citeam păreau la fel de vaste şi pline de taine precum marea.

Biblioteca pentru toţi a revenit

M-am bucurat foarte mult când am aflat de reluarea colecţiei Biblioteca pentru toţi- seria de literatură românească. Miercurea trecută, am putut achiziţiona Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu, o carte pe care mi-o doream şi am tot amânat cumpărarea ei din cauza preţului cam piperat din anticariate. Acum am o ediţie nouă, cuprinzând secţiunile obişnuite ale colecţiei- date biografice însoţite de fotografii, referinţe critice, şi m-a costat doar 15 lei. Observ că s-au făcut ceva modificări la aspectul cărţilor- hârtia este albă, fină, dar mai subţire. A fost înlăturată supracoperta, dar nu s-a renunţat la imaginea coperţii principale, detaliu al unui tablou.

Mâine va apărea un volum de Poezii de Mihai Eminescu. Deşi a mai apărut anterior o carte cu acelaşi titlu în această colecţie, poate că nu este vorba de o reeditare, dar nu aş putea spune cu precizie pentru că nu am volumul apărut mai demult. Voi afla de la cei care au şi volumul trecut şi îl achiziţioneayă şi pe cel de mâine. Sunt tare curioasă ce va apărea săptămâna viitoare. Sper că această reluare a colecţiei să dureze cât mai mult, să nu dea rateuri aşa cum s-a întâmplat în anii trecuţi, când ba se relua, ba se oprea fără nicio explicaţie.

Spectator al vremii şi al vieţii

...privesc la tot ce-şi scurge suflul împrejurul meu. Şi văd cum toate clădirile şi străzile ar rămâne pietre reci şi triste dacă printre ele nu s-ar perinda oamenii, vietăţile acestea nepăsătoare, ce par să n-aibă habar de cât de miraculoasă le este existenţa, însuşi faptul că în această clipă se află aici, trec pe acest drum în goana lor către cine ştie ce treburi, populând acest spaţiu ce miroase a pustiu. E răscolitoare senzaţia de a putea întrezări pustietatea din spatele vieţii, nemişcarea şi tristeţea zidurilor fără viaţă.

În acest templu al agitaţiei continue, puţini sunt cei ce pot vedea dincolo de ceea ce este trecător. Privesc câteodată bătrânele ziduri ale gării, ale clădirilor din jur, şi pentru câteva clipe reuşesc să încremenesc timpul, să golesc locul şi apooi să-l umplu cu amintirea netrăită a altor timpuri, a altor oameni. Şi totodată simt şi înţeleg mai bine cât de indiferentă le este celorlalţi această contemplare a mea. Cine ar avea nevoie de ea? Şi dacă este nutilă, atunci nici apreciere nu-şi găsesşte, este un mod de a tăia frunze la câini, de mentă ori de altceva.

Codul penal penal

Pentru că m-am rupt complet de universul juridic şi nici cu cel politic nu mi-am mai bătut capul în ultima vreme, am fost luată prin surprindere şi apoi dată pe spate de noul Cod penal intrat astăzi în vigoare. Ştiam că este pregătit un nou cod după care am şi învăţat la un moment dat în facultate, ca apoi să se amâne pentru cine ştie când şi să-l lăsăm baltă, dar crezusem că scoafa a rămas moartă-n păpuşoi de-atunci şi l-am şi uitat. Rămâne să văd dacă este vorba de acelaşi text. Cert este că, la o scurtă frunzărire a actualului text, am fost frapată de reducerea pedepselor în cazul unor infracţiuni, cum ar fi cele împotriva patrimoniului- furtul, simplu sau calificat, tâlhăria, chiar şi cea urmată de moartea victimei, au limitele pedepselor semnificativ reduse faţă de prevederile anterioare, ceea ce mie nu mi se pare un aspect pozitiv. Decât pentru cei care comit aceste infracţiuni.

O să citesc comparativ noul şi vechiul cod, ca să văd ce diferenţe sunt şi cât de benefice sunt ele, pe cine favorizează, şi mă tem că voi ajunge la o concluzie îngrijorătoare. Eu sunt adepta unui sistem dur de pedepsire, acest cod pare-se că mizează pe reeducare ori pe înlesnirea unor situaţii favorabile cui trebuie, funcţie de anumite interese ce îmi scapă. În orice caz, dacă s-ar dori scăderea criminalităţii şi un mediu social mai sigur, pedepsele mai blânde nu cred că sunt cele mai indicate mijloace. Dimpotrivă, cred că va creşte numărul faptelor penale pedepsite mai blând. Părerea mea.