Spectator al vremii şi al vieţii

...privesc la tot ce-şi scurge suflul împrejurul meu. Şi văd cum toate clădirile şi străzile ar rămâne pietre reci şi triste dacă printre ele nu s-ar perinda oamenii, vietăţile acestea nepăsătoare, ce par să n-aibă habar de cât de miraculoasă le este existenţa, însuşi faptul că în această clipă se află aici, trec pe acest drum în goana lor către cine ştie ce treburi, populând acest spaţiu ce miroase a pustiu. E răscolitoare senzaţia de a putea întrezări pustietatea din spatele vieţii, nemişcarea şi tristeţea zidurilor fără viaţă.

În acest templu al agitaţiei continue, puţini sunt cei ce pot vedea dincolo de ceea ce este trecător. Privesc câteodată bătrânele ziduri ale gării, ale clădirilor din jur, şi pentru câteva clipe reuşesc să încremenesc timpul, să golesc locul şi apooi să-l umplu cu amintirea netrăită a altor timpuri, a altor oameni. Şi totodată simt şi înţeleg mai bine cât de indiferentă le este celorlalţi această contemplare a mea. Cine ar avea nevoie de ea? Şi dacă este nutilă, atunci nici apreciere nu-şi găsesşte, este un mod de a tăia frunze la câini, de mentă ori de altceva.