miercuri, 9 aprilie 2014

Gențiane- romanul unei lupte cu sine și cu viața

          Apărut la 32 de ani după Pânza de păianjen, roman ce i-a oferit Cellei Serghi un loc sigur în posteritate, Gențiane păstrează din suflul și prospețimea celui dintâi. Poate că atmosferei îi lipsesc câteva din aromele fascinante care mi s-au întipărit în suflet de-a lungul lecturii Pânzei de păianjen, însă o analiză comparativă ar fi nepotrivită și ar putea umbri impresiile pe care mi le-a lăsat acest roman.

          Începutul nu-mi promitea prea mult, de vreme ce evitasem să citesc informații referitoare la subiect. De dragul autoarei, mi-am făcut curaj și am înaintat puțin câte puțin, însoțind-o pe Rada, eroina principală, de-a lungul impresionantei sale lupte pentru împlinirea visului născut în vremea scurtei sale copilării. În linii mari, povestea Radei n-ar fi surprinzătoare, dacă n-ar fi detaliile ce îi conturează personalitatea, zbuciumul sufletesc și eforturile supraomenești pe care le face. Rada nu este doar un alt copil sărac care tinde spre mai mult, spre mai bine. În fond, ea nu urmărește să ajungă bogată, ci să îți construiască o carieră în teatru. În vremuri neprielnice, în care toate par a-i deveni obstacole, voința de fier, îndârjeala cu care străbate drumul anevoios către visul său sunt admirabile și, poate, greu de înțeles.


         N-am empatizat de la bun început cu personajul, al cărui caracter mi s-a părut dificil, probabil din pricina carapacei de nepătruns în care părea că-și închisese sufletul. Treptat, însă, am îndrăgit-o pe Rada, deși poate că este mult spus. Am încercat să o înțeleg, să mă întreb cum aș fi procedat eu în anumite situații. Referindu-mă la propria persoană, trecând-o pe Rada prin filtrul simțirilor mele, mi s-a părut a fi oarecum în afara realității. Mi-e greu să-mi imaginez pe cineva atât de deddicat unui scop, care, fără a fi un om fără suflet, ci dimpotrivă, o persoană gata să vină mereu în ajutorul altora, își neglijează propriul suflet. Respinge dragostea, gesturile și trăirile firești ale tinereții. E drept că ea este silită să-și ia viața în propriile mâini de la o vârstă fragedă. Încă de la 15 ani trebuie să se întrețină singură. Setea ei de carte o macină mai rău decât foamea, lucru ce pare greu de imaginat în zilele noastre.

       Rada își dorește nespus de mult să învețe, să facă teatru. Pentru acestea, ea înfruntă toate vicisitudinile, răutățile celor din jur, invidia, greutățile materiale. Originea sa umilă o plasează șa marginea societății, îi creează un spectru sufletesc rezistent, dar marcat de traume- ea poartă pe umerii săi destinul apăsător al mamei sale, care nu-i arată prea multă afecțiune, dat fiind faptul că nașterea Radei a însemnat pentru mama sa tăierea aripilor către propriul vis, coborârea într-o existență mizeră, înjositoare. Un spital care va înfiera sufletul Radei, determinând-o să se ferească de iubire, mai cu seamă de cea fizică.

       Munca în spitale, ca soră, o aruncă în mijlocul luptei dintre viață și moarte. Boala, mizeria, decăderea fizică și sufletească o maturizează și o întăresc. Urmează apoi războiul, care aduce imagini și mai cumplite în saloanele spitalelor. Oricât de greu i-ar fi, nevoită de multe ori să se mulțumească să mănânce ridichi goale și să îndulcească mai multe căni de ceai cu același cub de zahăr, Rada nu renunță. Nu se lasă intimidată nici de răutățile colegilor de la Institutul de Teatru și nici atunci când unul din profesori îi cere să renunțe. Acest personaj- Cirus Hotaru- bărbatul irezistibil prin bizareriile sale, care exercită o fascinație bolnăvicioasă asupra femeilor mai tinere sau mai mature pe care le întâlnește, este cel de care Rada se simte atrasă la nivel mental și spiritual.  Cirus Hotaru insuflă nu doar pasiune, ci și teamă, și mai ales respect, având o concepție despre viață, depsre iubire, despre teatru, dacă nu originală, în mod cert bizară.

       Relația dintre Rada și Cirus nu depășește însă pasiunea comună pentru teatru. Cirus este un idealist, dar idealistă este și Rada în felul său, pe calea pe care o urmează. Ea- un umil discipol ce luptă să-și nfrângă timiditatea, el- mentorul plin de sine și de propriile idei. Pe lângă Rada trec, însă, și alte posibile iubiri. Niciuna însă nu o abate din drum. Ea este mai mult singură, chiar și atunci când se află între prieteni, mai mult ajută decât primește ea însăși ajutor. Pasiunea din sufletul său se materializează prin multă muncă.

       Grație personajelor complexe, pline de subtilități și însușiri surprinzătoare, grație atmosferei și specificului epocii în care se desfășoară acțiunea, cartea Cellei Serghi este una ce merită redescoperită, fapt pentru care noua ediție din colecția Biblioteca pentru toți este binevenită. În pofida filelor proaspete, aroma anilor 30-40 răzbate până în prezent, însoțind scriitura plină de sensibilitate, dar și de forță, de vitalitate. Impresia de plictis de la început mi-a fost lesne spulberată, întorcându-mă cu plăcere la paginile cărții.

2 comentarii:

  1. In timp ce citeam despre personajul Rada, asa cum l-ai descris, inclusiv referitor la aspectele care par usor nerealiste sau oricum mai de exceptie, am avut ideea
    cam nastrusnica, recunosc, ca acest personaj ar putea reprezenta un soi de model realist socialist moral care doreste sa corecteze reclama aspiratiilor romantic nerealiste cu consecinte nesabuite tragice ale personajului burghez chiar real de sf
    de sec 19 Elvira Madigan...sau poate, si mai si, un soi de critica personala referitoare la filmul Elvira Madigan din 1967 (r Bo Widerberg, premiat la Cannes),
    deoarece Gentiane a fost publicat in 1970 !

    Nici nu stiam ca dna Cella Serghi a trait pana in 1992. Am aflat asta abia acum de pe wikipedia. A scris si un roman autobiografic intitulat Pe firul de paianjen al memoriei, publicat prima oara in 1977, reeditat de ed Polirom mai recent chiar in 2013 pe care chiar am devenit curios sa-l citesc, sau macar sa-l rasfoiesc, acum dupa ce am citit si articolul tau !

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit si eu cartea Cellei Serghi si mi s-a parut infinit mai bizara si mai greu de digerat decat Panza de paianjen. Scriitoarea este Costanteanca, la fel ca mine si am iubit-o cand am citit Panza si apoi Cartea Mironei. Din pacate mi se pare ca are un fix in ceea ce priveste subiectul pazei de paianjen, caci am descoperit multi ani mai tarziu, Gentiane, care mi se pare ca e tot un freamat launtric al scriitoarei care pedaleaza pe acelasi subiect.

    RăspundețiȘtergere

Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai

Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan c...