Femeia la treizeci de ani

Titlu original- La femme de trente ans
Autor- Honore de Balzac    
Traducere- Mihaela-Anna Mihailide
Editura Adevărul, 2011

      Poate că această lectură va părea unora demodată, iar alţii vor găsi strălucită această incursiune în literatura clasică. Sinceră să fiu, unul din motivele care m-au făcut să aleg această carte în acest moment a fost chiar titlul, în strânsă legătură cu faptul că anul acesta voi atinge şi eu acea vârstă ingrată cuprinsă în titlu. Mă aşteptam la altceva, ori poate că speram să capăt răspunsuri la întrebările deja existente în mintea mea. Altul era însă făgaşul acestor pagini de viaţă rupte din secolul al XIX-lea, poate nu atât de desuete pe cât m-aş fi aşteptat.

      Însăşi rezonanţa numelui scriitorului are o anume greutate. Până nu foarte demult, pentru mine însemna un fel de zid de netrecut, despre care nu ştiam ceva concret, însă intuiam importanţa sa în universul literar. Acum, după ce am citit una din multitudinea de scrieri ale lui Balzac, pot spune că nu mi s-a părut a avea un stil dificil, greoi. Dar cu siguranţă nuanţele sale sunt mai potrivite unei conştiinţe mature decât uneia în formare. Un spirit de observaţie desăvârşit, ce surprinde cele mai subtile freamăte ale sufletului. Imagini care se întipăresc în conştiinţa cititorului, stări care îl copleşesc.

Un moment de reculegere

De la viaţă la moarte este distanţă de o singură clipă, dincolo de care nimic nu mai poate fi schimbat. Şi atunci intervine acel dacă, repetat în gând sau cu voce tare. Uneori, atunci, imediat, ai senzaţia că ai puterea de a întoarce timpul şi a schimba cursul evenimentelor, prin trările puternice, prin dorinţa de a face asta. Mintea lucrează şi creionează scenariul perfect, făcând mici ajustări de importanţă majoră şi câteva ceasuri încă mai crezi că se poate, că ireversibilul îşi va schimba natura, că vei putea sufla viaţă în trupul din care aceasta tocmai s-a scurs. Pentru că nu este simplu să accepţi moartea, nu este simplu să te împaci cu ea.

Dumnezeu să-i odihnească pe pilotul Adrian Iovan şi pe studenta Aurelia Ion...

Din jurnalul micului întreprinzător

Pare tot mai dificilă supraviețuirea printre taxe, scumpiri, legi neclare sau abracadabrante, decizii, formulare evidențe și tot neamul lor. Este și mai descurajator când constați că mici magazine pe care le știai de atâta timp s-au închis peste noapte. În ultima lună, pe aceeași strada, cel puțin 4 mici afaceri închise. Pe vitrine au apărut afișele ce anunță că spațiile respective sunt de închiriat. Un semnal că micile afaceri sunt tot mai greu de menținut pe linia de plutire. Chiar și unul din anticariatele mele preferate a intrat în lichidare de stoc- se desființează. Nu știu dacă este vorba doar de locația respectivă sau de toate cele trei magazine- o dezamăgire, în orice caz, pentru că păreau a merge bine, de câte ori mergeam eu, era destul de plin.

Noi suntem deocamdată la început și întrucât specificul activității ne scutește de a avea un spațiu fix de desfășurare a activității, ne putem considera fericiți, căci chiriile spațiilor comerciale nu sunt de nebăgat în seamă, afecetază serios bugetul. Că o avem în schimb pe cea a spațiului de locuit, e poveste veche. Și nu sunt șanse de a scăpa prea curând de ea.

Biblioteca bloggerului român

N-am putut sta deoparte când am aflat de această provocare lansată în blogosferă de Chinezu, deși mi-a luat ceva timp să o duc la bun sfârșit și chiar și acum, când în sfârșit am reușit, am ceva regrete pentru că nu am putut cuprinde mai mult de zece titluri. Dar astea sunt regulile, ca fiecare blogger care dorește să răspundă provocării, să ne spună câte cărți a citit în 2013 și să facă un top 10 al cărților care i-au plăcut cel mai mult. La final, rezultatele vor fi centralizate și se va obține Biblioteca bloggerului român.

În 2013, am reușit să citesc doar 48 de cărți- mai puțin decât doream, mai mult decât au reuțit alții, dar până la urmă nu este atât de importantă cifra în sine, căci ea oferă o apreciere relativă. Din acestea, foarte multe mi-au plăcut de la foarte mult în sus, astfel că demersul de a face un Top 10 s-a dovedit a fi unul destul de dificil. Așa că mi-am turnat ceva sânge rece și am tăiat și am tot tăiat până ce am rămas cu 10. Și apoi, am început să le dau numere, pe care le-am tot modificat, iar rezultatul este acesta (încep de la 10, în scop de suspans) :

Dare de seamă

Daca stau să mă gândesc câte s-au schimbat în ultimele luni în viața mea, parcă nu-mi vine să cred. Deși nu sunt toate așa cum aș vrea să fie și mai am încă de furcă până ce voi ajunge la un nivel la care să nu mă mai bată vântul așa tare, totuși pot spune că multe aspecte sunt diferite de ceea ce trăiam înainte (se pare că momentele acelea care să impună un înainte și un după sunt inevitabile) și mai mult, diferite de ceea ce îmi închipuiam eu că va însemna viitor. Un lucru însă a rămas o problemă, ba chiar s-a intensificat- lipsa timpului, care acum pare și mai stringentă. Orele dimineții zboară, seara și noaptea asemenea, în restul zilei nu înțeleg mai nimic din aceste ore, căci îndatoririle casnice nu au rezultate vizibile și par pierdere de vreme. Iar eu parcă iubesc mai mult contabilitatea în partidă simplă decât bucătăreala și tot ce atrage aceasta după sine. 

Câteodată mă mai și plimb, mai puțin pe jos și mai mult cu metroul. Cititorii din metrou parcă s-au înmulțit și când am ocazia citesc și eu în metrou, ba chiar aș putea spune că aleg uneori să plec singură la cumpărături doar ca să iau metroul până în Carrefour și să câștig ceva timp liniștit doar pentru mine. Cu zgomotele de fundal nu am probleme, cât timp nu mi se adresează nimeni și nu mă trage nimeni de mânecă să-mi ceară cine știe ce, sunt plecată în lumea mea. Asta nu mi se întâmplă foarte des, de aceea poate și prețuiesc astfel de momente.  

Zgâlțâială sau nezgâlțâială

După ultimul hâța-hâța din Vrancea din seara asta, n-am ce face și îi spun soțului ceea ce parcă era de fapt încolțit de ceva vreme în mintea mea sătulă să fie pe fază la fiece zgâlțâială- o fi fost? n-o fi fost?

- Auzi, știi ce, dacă tot este să fie periodic câte unul mai mare, eu mă gândeam că mai bine...
Dar n-apuc să-mi continui ideea, că îmi taie vorba, nu cumva să o rostesc și să se adeverească.
- Lasă, mai bine să fie multe mici, decât unul mare.

Hai, să n-o scriu totuși, cine știe ce superstiții or fi funcționale și nu mă vreau responsabilă de soarta atâtor oameni. Dar mie una nu-mi place starea de așteptare. E ca în cazul unor medicamente amare pe care știi că trebuie să le iei oricum, de ce să nu le iei rapid, dintr-o înghițitură și să prelungești amăreala? Știu că nu-i de râs, dar cică ne-ar fi caracteristic hazul de necaz. Sau nu?

Dupa ani si ani...

Atunci cand am programul foarte incarcat ori am parte de multa agitatie in jur, un volum de povestiri citite pe sarite este perfect. Frunzarind cuprinsul, la un moment dat vad titlul Sorcova, si fiind in preajma zilei in care se merge cu sorcova, am inceput sa o citesc. Nu mi-a trebuit mult sa imi dau seama ca mai citisem aceasta povestire, cu foarte multi ani in urma, in clasele primare.  Imi aminteam perfect ce imagini aveam atunci in minte, mai cu seama cea a plapumii soiase cu care era acoperita muribunda. Scanteia s-a aprins in clipa in care am citit numele acesteia- Balasa. Atunci au navalit amintirile lecturii de odinioara, de care altfel nu mi-as fi amintit. Titlul nu-mi spunea acum nimic, dar la vremea aceea povestirea ma tulburase, iar acum, pe masura ce citeam, frazele imi pareau cunoscute de parca ar fi fost acolo, in mintea mea, dintotdeauna.

O poveste trista, de doar cateva pagini, care insa concentreaza in ele trairi atat de profunde, imagini atat de tulburatoare si, dupa cum am putut constata, se intiparesc in minte pentru totdeauna.

Daca nu v-ati dat seama, este vorba de povestirea Sorcova, de Barbu Stefanescu Delavrancea.