joi, 23 ianuarie 2014

Femeia la treizeci de ani

Titlu original- La femme de trente ans
Autor- Honore de Balzac    
Traducere- Mihaela-Anna Mihailide
Editura Adevărul, 2011

      Poate că această lectură va părea unora demodată, iar alţii vor găsi strălucită această incursiune în literatura clasică. Sinceră să fiu, unul din motivele care m-au făcut să aleg această carte în acest moment a fost chiar titlul, în strânsă legătură cu faptul că anul acesta voi atinge şi eu acea vârstă ingrată cuprinsă în titlu. Mă aşteptam la altceva, ori poate că speram să capăt răspunsuri la întrebările deja existente în mintea mea. Altul era însă făgaşul acestor pagini de viaţă rupte din secolul al XIX-lea, poate nu atât de desuete pe cât m-aş fi aşteptat.

      Însăşi rezonanţa numelui scriitorului are o anume greutate. Până nu foarte demult, pentru mine însemna un fel de zid de netrecut, despre care nu ştiam ceva concret, însă intuiam importanţa sa în universul literar. Acum, după ce am citit una din multitudinea de scrieri ale lui Balzac, pot spune că nu mi s-a părut a avea un stil dificil, greoi. Dar cu siguranţă nuanţele sale sunt mai potrivite unei conştiinţe mature decât uneia în formare. Un spirit de observaţie desăvârşit, ce surprinde cele mai subtile freamăte ale sufletului. Imagini care se întipăresc în conştiinţa cititorului, stări care îl copleşesc.


      O bună parte a a cestui roman mi-a creat falsa impresie că n-ar fi cine ştie ce. Episoade cu final dezamăgitor, mentalităţi pe care nu le puteam aproba şi incapacitatea de a empatiza cu eroina principală- cam acestea erau premisele de la care îmi conturasem impresia. Apoi, lectura a a devenit mai pasionantă, pe măsură ce acţiunea evolua, culminând pentru mine cu o anumită scenă care m-a fascinat şi a devenit vie în mintea mea. Ca să înţelegeţi, ar trebui să rezum, să explic în ce constă acţiunea şi nu e chiar unul din scopurile mele. Dar, trebuie să spun că, aşa cum se poate ghici şi din titlu, povestea are în centru destinul unei femei- Julie. Viaţa acesteia este surprinsă din tinereţe, când asupra ei coboară primii fiori ai iubirii şi visele cele mai entuziaste, până la final, când cu greu îţi poţi închipui că aceste două imagini- de început şi de sfârşit, sunt ale uneia şi aceleaşi persoane.

      Fiecare capitol se axeayă pe câte o perioadă din viata lui Julie, cuprinzând sau nu momentele esenţiale din viaţa acesteia. Ani buni sunt săriţi, iar evenimentele petrecute în acel timp sunt amintite în treacăt. Spre exemplu, scene care altminteri ar fi minuţios descrise, ca reprezentând puncte importante pe harta vieţii, aici sunt doar amintite, nu sunt explorate în întreg entuziasmul, or, dimpotrivă, în tragismul lor-căsătoria, decesul cuiva drag-, momente încărcate de emoţie au o vagă descriere, în timp ce frământărle sufleteşti şi momente mai banale se bucură de o amplă expunere.

      Un aspect foarte interesant în construcţia romanului este momentul scrierii efective a capitolelor. Deşi ele se înlănţuie cronologic din punct de vedere al acţiunii, sunt scrise în perioade diferite, a căror ordine nu este cronologică. Astfel, capitolul al doilea este datat august 1834, iar capitolul al treilea este datat 1832. Mi-e greu să-mi imaginez procesul de creţie al acestui roman, cum s-a născut el, astfel, fragmentar şi totuşi atât de armonios închegat. Pe de altă parte, aceste salturi sunt oarecum reflectate în conţinut, dacă ne gândim la faptul că fiecare capitol îşi are independenţa sa, nu este ancorat de cel anterior. Probabil ceea ce spun pare cam alambicat, dacă nu aţi citit cartea.

      Revenind la subiect, nu veţi găsi, aşadar, un manual de gestionare a vârstei de 30 de ani, ci zbuciumul unei femei de-a lungul unei vieţi puternic marcate de cerinţele societăţii secolului al XIX-lea. O femeie dn înalta societate, pentru care fericirea pare un deziderat imposibil, furat. Captivă într-o căsnicie care i-a adus dezamăgire încă de la început, cu toate că ea a fost cea care şi-a dorit-o, Julie se luptă în continuu cu frământările sufletului, iubind, urând, îndurând. Contrastele fiinţei ei, transformările cărora se supune, viaţa bogată în întâmplări nefericite- toate îi brăzdează chipul şi sufletul. Soţie, mamă, femeie- trei ipostaze ale aceleiaşi fiinţe, fiecare cu trăiri distincte, greu de împăcat.

      Anumite momente şi aspecte rămân învăluite în mister, poate în mod voit trecute cu vederea. Fericirea prin iubire, atât de dificil de atins, pare a-i fi refuzată lui Julie, cât şi, în general, femeilor, al căror statut în societate în acele vremuri cuprindea drepturi limitate, iar cel la fericire nu era unul garantat. Viaţa plină de restricţii impuse de societate o apasă pe Julie devenită marchiza d' Aiglemont. Bucuriile sunt superficiale în cea mai mare parte, iar cele pure sunt scump plătite. Necazurile nu se sinchisesc de nefericirea permanentă şi se adună, unul după celălalt.

      30 de ani- vârsta de maxmimă înflorire a femeii, când deţine nu doar tainele, ci şi puterea asupra vieţii, a iubirii,, a succesului. Bogăţia spiritului, acest amalgam de trăiri din cele mai diverse registre, ne este înfăţişată pe cât de amplu, pe atât de ambiguu, stimulându+ne imaginaţia. Spuneam la un moment dat că un anumit episod mi-a lăsat o impresie aparte. Acesta o are ca protagonistă pe fiica cea mare a marchizei d' Aiglemont si ceea ce m-a copleşit a fost fericirea absolută în care aceasta îşi ducea viaţa. Prea ireal ca să poată dura la infinit, acel tablou al sublimului mi-a apărut ca o proiecţie a propriilor vise.

      În ceea ce o priveşte pe Julie, marchiza d' Aiglemont, gesturile şi modul în care acţionează  mi-au conturat şi mai mult credinţa în enigma pe care fiecare femeie o reprezintă. Este un personaj care intrigă, dezvăluindu-se doar în parte. Autorul pătrunde în conştiinţa sa, dar nu poate trece dincolo de un anumit zid ce protejează miezul. Iar dacă prima jumătate a romanului mi se părea cam fadă, cea de-a doua, fără a putea să precizez practic punctul de delimitare, m-a ţinut în alertă, mobilizându-mi resursele interioare în umărirea firului epic. Apoi, când m-am apucat să-mi scriu impresiile, am simţit un şuvoi de idei revărsându-mi-se în minte, o bogată inspiraţie călăuzindu-mi stiloul pe hârtie.

9 comentarii:

  1. Eu cred ca am citit din dl Balzac prea devreme ca sa-mi pot formula vreo parere referitoare la stilul si chiar opera dansului, pe la vreo 13 ani, maxim 14, cam imediat dupa ce citisem despre Cei Trei Muschetari, si tin minte ca stilul nu mi s-a
    parut dificil, cum mi se paruse de ex cam la aceeasi vreme cel al dl Sadoveanu din Fratii Jderi, care efectiv ma baga uneori in ceata pe la mijlocul frazei de ma simteam si vinovat ca mi se parea, adancit in fraza respectiva, ca uitasem despre ce era vorba in jurul ei si la care din personaje se
    referea. Lumea dl Balzac mi se parea asa de simpla si de clara fata de cea a dl Sadoveanu ! Desigur nu mi se parea la acea varsta nici deosebit de palpitanta pt ca era asa cu preocupari de oameni adulti relativ seriosi obisnuiti...in nici un caz nu era cu cine stie ce actiune, zilele se scurgeau relativ monoton cf destinul aparent parca deja previzibil al fiecarui personaj descris inca de la bun inceput in asemenea detaliu incat nu mai oferea vreo posibila surpriza, doar asa un simt de a ma uita cumva prin ferestrele unor vecini si deveneam martor temporar a ce mai faceau ei, insa fara ca autorul sa ma faca sa ma simt vinovat de vreo indiscretie, ci doar poate sa ma faca sa ma gandesc la o posibila cariera de politist comunitar...care oricum nu era de asa mare interes pt mine atuncea, insa pe care am invatat sa o apreciez ceva mai tarziu. Insa recunosc ca am avut ca tanar adult mai tarziu sentimentul ca nu acordasem atentia cuvenita dl Balzac...imi pare sincer rau de altfel...sper ca poate odata sa am timpul si conditiile de a parcurge mai mult din opera dansului...desi nu prea cred...insa stiu cat este de important pt istoria literaturii universale precursor creatoare a unor parti chiar aproape destul de concret reale ale lumii unor cartiere urbane in dezvoltare pe sec 20, si nu neaparat numai europeene ci chiar parti, cred sincer, din Hong Kong si Tokyo si Shanghai.

    RăspundețiȘtergere
  2. Merci pt. descriere!
    Chiar pusesem cartea pe birou si ma gandeam daca sa o citesc sau nu, asta dupa ce tocmai am terminat “Dama cu camelii”-la finalul careia nu mi-am putut stapanii macar doua lacrimi.
    Deci..ma voi apuca sa o citesc, nu cred ca are cum sa fie mai deprimanta decat drama lui Alexandre Dumas-fiul.
    O seara buna!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ciudata alegere nu? De fapt m-am gandit la cartea asta de cum am implinit anii astia acum aproximativ o luna. Eram curioasa cam cum e perceputa femeia la aceasta varsta, sau… cum era perceputa pentru ca astazi cu siguranta nu mai e nimeni atat de profund, sau mai bine zis, nu-si bate nimeni capul sa analizeze femeia la o anumita varsta, caci per total traim intr-o lume nebuna, nu-i asa?

    RăspundețiȘtergere
  4. Parcă a trecut o veșnicie de când am citit cartea asta!
    ...30 de ani nu mi se pare o vârstă ingrată!
    Oricum, Balzac a fost un mare scriitor și un bun psiholog...
    O duminică frumoasă să aveți!

    RăspundețiȘtergere
  5. Femeia la treizeci de ani : https://www.facebook.com/anna.nina.520/photos

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am devenit curios. De ce asta si nu alta ? Si esti sigur ca asta are chiar 30 de ani ? Mie mi separe ca are pe putin 36, posibil chiar 38.

      Uite,am gasit eu una mai misto, care si arata ca are 30 de ani, http://geniusbeauty.com/news/30-year-old-women-happiest/

      Ștergere
  6. Doamna Andreea, ce mai faceți?
    Ninge de trei zile, lumea se primenește și se albește, n-ați mai dat niciun semn de viață. Așteptăm o postare, poetică, despre ,,iadul alb,, de afară!!
    Să vă ningă alb și poetic la geamuri!
    Zile frumoase vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai cred ca e ocupata pt ca poate e uneori loctiitor pt Craiasa Zapezii, (cand aceasta e racita si nu-si poate indeplini functiile de serviciu)...deci cum o sa asemuie Andreea ninsoarea cu un "iad alb" ? Adica s-ar supara Craiasa Zapezii...dar nu pt ca zapada adusa de ea nu ar avea rol uneori sa si inspaimante, nu doar sa incante, ci doar pur si simplu pt ca notiunea de "iad" nu are absolut nici un inteles pt functia Craiesei Zapezii, ea neavand o functie de inspiratie crestina. Plus Frozen e la moda oricum indiferent de credinta in iad sau nu.

      Ștergere
    2. Drept sa spun eu am avut dintotdeauna niste sentimente conflictuale legate de personajul Craissa Zapezii al dl HC Andersen, care e prezentata oarecum ca un soi de Jezebel, desi ma rog se vede ca dl Andersen a incercat sa explice ca nu facea expres cand atragea baieteii naivi sau cu perspective eronate contaminate de niste cioburi in sania ei ( cioburile astea chiar direct provenite de la Diavol, desi si ingerii buni au fost raspunzatori de risipirea lor pe pamant printre
      oameni doar pt ca aveau in job
      description sa-l protejeze pe D-zeu).
      Drept care eu nu am stiut niciodata daca sa o bag in seama pe Craiasa Zapezii ca personaj literar sau era poate mai bine si mai politically correct si chiar mai usor sa o ignor si sa nu-mi bat capul cu descrierea si retinerea ei asa ca personaj posibil interesant si util si el pt omenire.
      Eu de fapt acum chiar sper ca Andreea sa fi indeplinit functie de loctiitor temporar pt Craiasa Zapezii, ca sa vina inapoi aici sa ne zica si noua ce job are de fapt acel personaj posibil interesant insa oarecum ladat asa in penumbra de folclorul mai larg UE, desi pare mai importanta in folclorul rusesc, (dar nu stiu daca cu aceeasi functie ca aceea a dlui HC Andersen, care are in esenta o functie oarecum mai bizara si misterioasa de Greta Garbo)

      Ștergere

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...