Trec ţiganii, trec...

Aseara am fost la garla, adica pe malul Ialomitei, ca eu n-am incercat apa. Cand am ajuns, cativa copilasi se balaceau in pielea goala. Alaturi, o femeie sedea in apa deloc adanca. Pe malul opus, sub pod, cinci carute din alea cu coviltir, cu rufe intinse la uscat, cu ceaune si chiar byutelii atarnate de marginile crutelor. Caii pasteau prin preajma. Deodata, s-au ivit si restul membrilor micutei satre, privindu-ne. Au scos copiii din apa uniii din ei, ca sa-i imbrace. Aveam sa-mi dau seama apoi ca se pregateau de plecare. Doi tigani au inceput sa sespele cu spuma dntr-o sticla de cola. Pe urma au adus si caii sa se racoreasca, in timp ce vreo doua carute deja erau pe punctul de a pleca. Am stat pe mal, pe prundul sterp privind acest mic spectacol ce-mi amintea de Satra lui Zaharia Stancu, bucuransdu-ma ca am cu ce-mi clati ochii in peisajul altfel monoton, lipsit de ondulatii si imagini placute ochiului. Atmosfera era mirifica. Soarele se indrepta spre apus, carutele din care se auzeau felurite imprecatii la adresacopilasilor se conturau ca o imagine din alta lume. Nu stiam ca mai sunt si astfel de grupuri de tgani. Umblnd din sat in sat, cu incarcaturile lor pestrite, cu carutele lor atat de pitoresti.