luni, 19 decembrie 2011

Retraind Craciunul copilariei mele


Ehe, mai e atat de putin pana in seara de Ajun, seara mult asteptata de toti copiii. Anul asta o vom petrece departe de casa, la ai mei. Astfel ca am impodobit deja bradutul de acasa, sa ne bucuram de el anticipat. Si o unda de emotie ma strabate ca de fiecare data cand ma aflu in preajma bradului. Miroase atat de placut! Nu cred ca l-am mai impodobit vreodata atat de devreme, dar avand in vedere faptul ca plecam inca de vineri, am vrut sa aduc mai devreme Craciunul la noi. Nici nu stii care e mai incantata- mama sau fetita. La noi, cand eram eu mica, atmosfera Craciunului era foarte puternic cultivata, emotiile cu care il intampinam erau nestirbite, traite de toti, la unison. Parintii si bunicii ne-au inoculat foarte adanc in suflete spiritul sarbatorii de Craciun, incepand cu impodobitul bradului, coninuand cu colindele, cu venirea lui Mos Craciun si cina in familie din aceeasi seara, de la care nu lipsea nimeni.

Cand venea Mosul, costumat, mascat si cu sacul incarcat, nu va inchipuiti cum eram noi, copiii. Eram si nerabdatori sa descoperim cadoul, dar ne era si putin teama ca va trebui sa-i spunem o poezie si sa dam socoteala de obrazniciile de peste an. Si ritualul intrebarilor se respecta cu strictete, nu scapam nemustruluiti, erau trecute in revista principalele nazbatii si Mosul ne atragea atentia ca trebuie sa fim mai buni, mai cuminti. Aveam o teama amestecata cu respect fata de el. Ne fastaceam spunand poezia, parca am fi fost in fata unei multimi de oameni necunoscuti, ceea ce la varsta aceea insemna o mare emotie. In lumina palida si colorata difuzata de instalatia din brad, eram cuprinsi de o stare speciala, emotia, teama si bucuria se impleteau si dadeau momentelor un farmec aparte, aproape magic. Intalnirea cu Mos Craciun o traiam asa cum numai un copil o poate trai. Clipe ce au zburat, clipe ce nu se mai intorc, dar totusi, intorcandu-ma si rascolind memoria, pot retrai ca intr-un vis, cu convingerea neinfranta ca mosul e real, cat se poate de real. Stergand parca anii ce au urmat cu un burete, ma intorc in anii copilariei, la ceea ce stiam atunci si ma-ntalnesc din nou cu Mos Craciun. Cadourile ce e primeam nu respectau intotdeauna dorintele din scrisorile pe care i le scriam. Mosul nu era prea bogat, dar de fiecare data ne facea o bucurie, desi darul era diferit de ceea ce cerusem. Era o surpriza si poate asta conta cel mai mult.

Atunci primeam cate o sticla de suc fiecare, ceea ce nu se intampla in alte momente din an, la fel dulciuri si fructe, fiecare cu ale lui, dar niciodata unul mai putin ca altul. Acum imi iau adesea sticla mea de suc, dar nu e ca atunci, atunci acea sticla personala de suc valora mult, faptul ca o puteam bea fara sa o impartim cu nimeni, pe vremea aceea insemna ceva.

Le multumesc celor ce ne-au umplut mie si fratilor mei sacul cu astfel de amintiri frumoase, de nepretuit, facand din sarbatoarea Craciunului piatra de temelie a copilariei noastre. Copilaria s-a risipit in vant, dar piatra aceasta de nezdrobit a ramas acolo, in strafundurile sufletelor noastre si nu ne-o poate lua nimeni, nici macar viata grea de adult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Roberto Bolaño - „Anvers” și nu numai

Sunt doar câteva luni de când am început să îl citesc pe Bolaño și nu mă pot opri. Îi mulțumesc pe această cale scriitorului Radu Găvan c...