In loc de oua rosii

Sunt pe undeva pe jos cu moralul. Suntem in Joia Mare, noi parca locuim intr-un teatru de razboi, e frig in casa si asta mica a racit destul de puternic, in cel mai nepotrivit moment (de parca ar exista momente potrivite pentru a te imbolnavi). Si s-au dus dintr-un foc 30 si ceva de lei pe clasicul nurofen si cateva flacoane de ser pentru ochisori. Ar trebui sa ajung cu ea la medic, daca se agraveaza. Numai ca stiu deja ce imi va prescrie, caci nu are febra, doar nasul si tusea sunt problematice. Si ce-mi prescrie de obicei, asta mica nu ia. De fapt nici eu nu pot lua siropul ala, atat e de rau. Sa o trec pe antibiotic nu as vrea, daca nu face febra.

Ma gandesc ca sigur ne prinde asa Pastele, intre doua acoperisuri dezolante. In loc sa vopsesc oua azi, am orice altceva de facut.  O ora as gasi eu, dar n-am loc. Sau poate ca ar trebui sa sfidez situatia si sa fac totusi oua rosii. Facandu-mi loc printre saci pentru a ajunge la aragaz, impiedicandu-ma intr-o gramada de chestii. Nu stiu, n-am totusi starea necesara. Mi s-a parut ceva ireal cand am vazut la tv o stire despre retete din carne de miel. Nu faceam eu miel, dar asa, ca idee, simbolizeaza Pastele. Nici de innoit nu ne-am innoit. O sa-i iau totusi celei mici o pereche de pantofi sau altceva de incaltat, ca am ramas intr-o singura pereche, si aia aproape ficsi. Cresc repede copilasii astia, din toamna pana acum s-a marit mult, in toate dimensiunile. Tenisii astia ii erau largi in toamna, ii ieseau din picior si acum cand a venit vremea lor abia o incalt cu ei, scaietii ii intind bine ca sa o cuprinda.

Tot haosul asta ma apasa, desi eu nu sunt cea mai ordonata persoana, dimpotriva. Si azi mai vine si proprietara sa incheiem socotelile. De dimineata am inotat in chitante, alea multe adunate in doi ani jumate. Deocamdata nu scap de ele, caci pastrez copiile pe care le va face sotul azi. Sunt super stresata, nu-mi plac intalnirile sau vizitele protocolare. Si eu am doua variante- fie ma comport ca un mielusel, tac si inghit, fie izbucnesc, lasand diplomatia la o parte. Pai daca stiam ca vine asta dupa doi ani si ne spune ca trebuie sa ne mutam, ne mai complicam noi sa renovam, mai ales eu, care eram in ultimele saptamani de sarcina, mai stateam eu sa muncesc pe branci, inhaland praful ei?  Dar a spus ca putem sta cinci ani, cum am vrut noi, ba chiar si zece, din partea ei. Nu o obliga nimeni si nimic sa respecte termenul asta, dar macar daca spunea ca exista posibilitatea asta, stiam si noi si nu ne mai complicam, cautam in alta parte. Insa i-a convenit sa-i scoatem casa din boale, fara sa plateasca un leu pentru asta. Cata munca a fost aici, a trebuit sa racaim peretii, ca nu se prindea lavabila, era zugraveala veche, cu calciu, cu huma, naiba stie ce mai era. Si i-am razuit peretii, apoi i-am imbracat in glet si mai apoi i-am putut da cu lavabila. Acum mi s-ar parea firesc sa suporte aceste cheltuieli, plus munca, pentru ca noi nu am fi depus atata efort pentru un termen atat de scurt. Ceea ce nu prea are chef sa faca.

Voi vedea ce va fi azi. Daca pot, mai scriu. Daca nu, se stie.